In cladiri
de tinichea, printre globuri de cristal se plimba
pe
coridoare lungi pline de semne luminoase
instarite
cu credential de brand
fetitele de
azi
cu parul
castaniu,
cu blugii
rupti,
cu ani de
nerecunoscut,
cu fisuri
in zambet,
cu genti de
dama si pungi albastre.
Isi
zambesc. Barfesc.
Se cunosc
de-o viata,
sau de 5
ani
de cand au
terminat prima clasa.
Se
inghiontesc. Se da repede dorinta de a fi mare,
printr-o
privire, printr-un sarut nefurat.
“zi si tu…
Ce sa zic?
Te-a pupat?
Poate.
Deci te-a pupat.
Si a fost asa?
Da.
Nu ti-am
zis eu? Si se inghiontesc”
Se plimba
fetele printre cladiri de lemn.
Isi poarta
cu mandrie in piept etichetele de plastic.
Se rujeaza
in oglinzi de masini parcate si isi infunda visele intre dresuri cu model
si plimbari
cu masina.
Si seara se
baga in pat. Unele citesc, unele plang, unele se inchina
altele isi
permit 10 minute de joaca.
Cladirile
de tinichea se topesc. Cladirile de lemn devin doar aschii.
Aschii in
zambetul pe care il daruiesc mamei ce le saruta de noapte buna.
