marți, 8 septembrie 2020

Picioare verzi

În verdele părului tău m-am întins că într-o floare deschisa
Mi-am lăsat picioarele să te cuprindă încet
Să te simtă și să te gâdile
Să le simți și să le arunci intre noi doi


O statuie a unei femei frumoase, îmbătrânite și pământii Se ridică într-un pod de la pământ Pe sub care trec toate temerile lumii Toate ascunzișurile firii
Toate mișcările sedimentare ale părului verde închis
Mi-ai cuprins talia prea groasa și prea ternă mi-ai cuprins picioarele într-o îmbrățișare de movie-night pe canapea de baieram de 18 ani și ceva și mi-ai pictat șoaptele în puncte de grăsime peste tot ce a fost și ce putea să fie, peste picioare străine.

luni, 7 septembrie 2020

Cum i-a salvat Bobo pe peștii pirați

Peștii pirați prădau tot, erau temuți în cele mai adâncuri colțuri ale mării Azul. Erau spaima mării și chiar și spaima animalelor de pe uscat. Își făcuseră o trecătoare în cel mai bun loc din mare și peștii care voiau să treacă pe acolo, trebuiau să plătească perle grele și frumoase. Nu conta cel fel de pește ești, daca vroiai să te faci pirat, un singur lucru trebuia să faci: să aduci o mare bogăție pe care să o împarți cu ceilalți. Într-o zi Bobo ursuletul scafandrul avea drum chiar prin trecătoarea piraților și l-a oprit la intrare Maxim, locotenentul piraților. 

Cine ești și ce perla ai adus? 

- N-am adus nimic, i-a zis Bobo, pentru că nu e marea voastră. Am aflat de gașca asta de pirați și am venit să vă rog să desfintati trecătoarea și să nu mai speriați peștii din zonă. 

- Bobo scafandrul ursuleț am auzit de tine, dar nu ne sperii și nici nu vrem să renunțam la trecătoare, sau la piraterie. Noi suntem faimoșii pești pirați și daca mai treci pe aici, ai să cunoști mânia găștii noastre. 

Bobo trebuia să recunoască că i se făcuse frica. Cui nu i-ar fi frică de niste pirați atât de hotărâți și de neînduplecați? ÎI era frică, dar tot nu putea să le permită piraților să continue așa. Atunci ursul Bobo se duse la suprafață să se sfătuiască cu prietenii lui Țestoasa bună la toate și Pescărușul Licusor. 

- Văd o singură soluție spuse Licușor, să îi atacam noaptea și daca vrei îi și mănânc eu pe toți și gata, ai rezolvat prietene brun 

- Nu Licușor, aș vrea să nu folosim violența. Aș vrea să îi fac să înțeleagă că pirateria le dăunează și lor, nu doar nouă. 

- Ar putea să fie o soluție, zise Țestoasa, dar iți trebuie o mare îndemânare Bobo și nu stiu daca ești pregătit. 

- Ce anume? 

- Trebuie să îi convingi pe ceilalți pești, caracatițe, pisici de mare și căluți de mare să se alieze și să mergeți toți, împreună, să discutați cu căpitanul și locotenentul piraților. 

- Da – asta voi face. Când vor vedea câte animaluțe suferă și cât de displăcuți sunt în toată marea Azul vor înceta să mai facă rău. 

Zis și făcut. Ursulețul Bobo se duse la fiecare banc de pesti și încercase să îi convingă, fară prea mare success. Peștilor le era teamă. 

Apoi Bobo supărat și un pic furios le-a strigat: Frica. Eu stiu ce e frica. Mi-era frică de înălțime, dar cel mai rău mi-era frica să nu îl dezamăgesc pe tata. Ca să crești, ca să te bucuri de lucrurile minunate pe care le ai de oferit trebuie să lași frica să treacă. Să o ajuți să treacă prin tine, cum trece valul zi de zi și minut de minut.   

Așa i-a convins. Vorbindu-le din inima și din experiență. Toate animalele adâncurilor s-au aliniat în dreapta și în stânga ursulețului și au pornit spre Trecătoarea Piraților. 

Ajunsi acolo mare le-a fost surpriza. Pirații nu mai erau. Căutând și căutând au găsit un pirat rătăcit care speriat le-a strigat – fugiți fugiți, vin plasele. Fugiți. Pirații mei sunt prinși în plase. Nu mai au scăpare.  Toți peștii și restul animalelor au luat-o la fuga. Bobo a fluierat. 

- Prieteni trebuie să îi salvam și am un plan.  

Bobo împreună cu Rechinul Miki și cu Testoasa Bună la toate au plecat spre plase, noaptea că să nu fie observați. Au așteptat să se stingă toate luminile la suprafață și deodată rechinul Miki a și țuștit exact În dreptul plaselor. Pirații erau foarte speriați și fiecare se gândea la ce e mai rău, doar ajunseseră în plasele de pescuit ale unui vas din largul marii Azul. Bobo înotă cu ajutorul costumului de scafandru fix lângă plasa în care se afla locotenentul piraților, cel care îl gonise cu câteva zile mai devreme din Trecătoare. 

- Locotenente, locotenente aici jos, strigă Bobo

- Ursule scafandru, ce faci aici? Fugi și salvează-ți pielea maro

- Am venit să vă salvăm.

      Cum? Păi noi.... și n-a știut ce să mai spună, iar lui Bobo i s-a părut că vede o urmă de rușine în ochii peștișorului pirat. 

Apoi Rechinul Miki ajutat de Țestoasă rupse cu dinții lui puternici plasa de pescuit. Și uite așa Bobo și prietenii lui îi salvaseră pe peștii pirați din marea Azul, care și fugiseră care încontro și nu mai prădaseră niciodată.  

vineri, 28 august 2020

Bobo ursulețul scafandru

Ursulețul Bobo venea dintr-o familie de ursuleți cățărători. Ei se cățărau pe stânci, ba chiar uneori făceau și acrobații. Se spunea că străbunicul lui fusese ursul Indigo, cel mai mare urs acrobat din istoria circului. Tatăl lui Bobo era foarte mândru că toți copii lui îl moșteniseră. Toți mai puțin Bobo, care când împlinise 5 ani și venise vremea să înceapă pregătirea de cățărare pe stânci, ei bine și-a dat seama că lui nu îi place, mai mult de atât îi era si frică de înălțime. 

- Cum să îi fie frică de înălțime? Îi zicea tatăl lui Bobo, mamei lui. E de-al nostru și de zeci de ani nu s-a mai întâmplat așa ceva. 

- Exagerezi. O să facă altceva. E un ursuleț tare dulce. 

- Ursuleții n-ar trebui să fie dulci, ci puternici, fioroși, să se poată cățăra și să se poată apăra la nevoie. 

Bobo crescuse și tot nu era încântat de cățărări la înălțime. Nu îi mai era chiar frică, dar nu îi făcea nici o plăcere să se urce mai aproape de zei, cum zicea tatăl lui, sau să ajungă pe genunchii stelelor. Lui Bobo îi placea apa. A învățat să înoate imediat. El era cel mai priceput la pescuit, deși nu îi plăcea să o facă și tot el era cel care elibera cel mai des peștii pescuiți. Nu îi plăcea ideea că partenerii lui de înot să fie prânzul familiei lui. Știa pentru că mama lui îi tot explicase – există un ciclu al vieții pentru orice ființă – Se naște, cu bucurie în familia lui, crește înconjurat de familie și prieteni, pornește în călătoria care îi va fi puntea dintre copilărie și maturitate, va trebui să înfrunte greutăți și la un moment dat moare. Este vânat, este călcat, daca este târâtor, sau moare de bătrânețe, dar moartea este naturală. Face parte din ciclul vieții. Important este ce faci tu pe parcurs. Cu asta era de acord și asta i-a zis și el mamei lui când s-a hotărât să devină scafandru. Primul ursuleț scafandru. Și-a confecționat cu ajutorul unei broaște țestoase bună la toate, un costum de scafandru și un tub de oxygen. S-a dus la chimistul din pădure să îi umple tubul de oxigen, i-a zis că era pentru un proiect la scoală, căci altfel chimistul nu l-ar fi ajutat și înainte să încerce costumul și să intre în mare le-a scris părinților un bilet scurt. “ Dragii mei părinți, nu o să fiu niciodată un cățărător, oricât m-aș chinui  pentru că eu sunt primul ursuleț scafandru și am plecat să descopăr bogățiile mării, să dansez cu delfinii și să mă bronzez pe marile balene. Nu vă faceți griji. O să fiu bine și am să mă întorc peste un an. Nu uita mamă – Important este ce faci pe parcurs”

Și așa și-a început primul ursuleț scafandru aventurile în marea Azul. 


duminică, 23 august 2020

Tutu si steluța turcoaz

Într-un ținut îndepărtat pe nume Elefantonia într-o zi de joi pe la orele amiezii s-a născut prințesa Tutu. Era fiica regelui Mir și a reginei Tiana, urmașii mai marilor elefanți din ținut, cei care au reușit să mențină pacea între ținutul magic Elefantonia și ținutul oamenilor. În ziua în care prințesa s-a născut a fost mare mare sărbătoare. Toți elefanții și-au umplut trompele cu apa și au îngenuncheat. Când Tiana și Tutu au trecut printre ei, din trompele lor a țâșnit apa, sclipici și steluțe magice, una dintre ele s-a lipit chiar pe piciorul drept al prințesei Tutu, semn că va fi o prințesă curajoasă.  

Cel mai mult îi plăcea prințesei să se joace cu părinții ei, însă și regele și regina erau foarte ocupați pe timpul zilei, căci să ai grijă de atâția elefanți și de pădurile din jur, nu era lucru ușor. Mama lui Tutu îi spunea mereu înainte de culcare “ Nu contează cât timp petrecem împreună, important este ce facem cu timpul pe care îl avem.” Dar in timpul zilei lui Tutu tot îi era dor de părinții ei, astfel încât ca sa isi ia gandul, uneori o ruga pe Nana să meargă împreună la pădurea de la granița cu oamenii. Tutu intra în pădure și își ciulea urechile mari auzind cum sporovăiau copacii, cum unii se certau că și-au întins ramurile prea aproape de pământ, sau prea înspre vecinul. Fratii glumeau și își făceau tot felul de feste, chemând păsările să își facă cuib exact în zonele sensibile:

-           Domnule copac, iertare, n-am vrut să te supăr. 

-           Ah doamnă pasăre, nu îți face griji, nu m-ai supărat, dar în schimb mă gâdil de mor. Acolo e zona mea de gâdilat.  

Din păcate Tutu nu avea mulți prieteni în preajmă, căci toate familiile de elefanți își țineau puiuții aproape, nu îi mai lăsau singuri pe drum cum se întâmpla în copilăria Tianei și a lui Mir. Atunci elefanții jucau lapte gros, în timp ce elefanțelele jucau elasticul. Se distrau și făcând farse și furând mere din pomii învecinați graniței. Acum vremurile se schimbaseră, după ce câțiva oameni trecuseră pădurea și ajunseseră în Elefantonia. 

Nimeni nu vorbea despre asta. Fusese o tragedie. O tragedie și pentru elefanți și pentru oameni. Atunci se spune că regele Mir și-a tăiat o parte din corn. De durere. Tutu simțea lipsa celorlalți copii. Abia aștepta să înceapă grădiniță ca să se întâlnească în fiecare zi cu copiii. Până atunci se distra în pădure cu prietenii ei, bătrânii copaci.  

Cum o vedeau pe Tutu copacii se înseninau. O rugau să le cânte balada elefantului Țuc Țuc. Era așa de amuzant și de vesel cântecelul încât toată pădurea îl învățase și il cânta o dată cu prințesa. 

Era un elefant care face uite așa  (Și Tutu își dădea urechile peste ochi și și le lua)   

Cucu bau, cucu bau,  

Intr-o zi elefănțelul se plimba într-un sătuc și s-a lovit de un Tuc Tuc  

Poc Poc a făcut Tuc Tucul  

Poc Poc a făcut și elefantul căzut.  

Of of au strigăt ceilalți elefanți de acum încolo Tuc Tuc o să te strigăm.  

Hey tu Tuc Tuc, fii mai atent. Nu te răsturna, nu te împiedica. Uită-te pe unde mergi. Da da da.  

Căci când pici tu, pământul se clatină un pic.  

Dar Tuc Tuc le spunea – Sunt mic și vreau să mă rostogolesc. Chiar ca un rulou de ciocolată să mă tăvălesc, uneori prin nămol să înot și să mă învârt ca un elefant balerin să mă legăn în brațele mamei îmi mai place mult. Da da da Tuc Tuc așa. Așa să faci tu să te joci. Cucu Bau și Poc Poc Poc, dar nu uita atent să fii, să nu te rănești, sau să cobesti.  

Da da da, atent voi fii, Eu sunt Tuc Tuc și sunt atent. Eu sunt Tuc Tuc și să mă joc am să mai fac. Chiar așa. Poc Poc, Tuc Tuc, Da da.  

  

Tutu era încântată și râdea și își pocnea ochii cu urechile. Intr-o zi cântând cântecelul și-a dat seama că copacii nu mai cântau cu ea. Ceva se întâmplase. S-a dus la cel bătrân și cel glumeț copac

- Copăcele ce se întâmplă? 

-Lasă prințesă, tu ești mică. Cântă cântecelul și joacă-te. Nu te preocupa. 

Tutu nu își văzuse niciodată prietenii triști. Se du-se apoi la copacița curioasă și zvăpăiată. Ea sigur avea să îi povestească ce se întâmplă. Copacița plângea cu sughițuri. 

-Mă dor rădăcinile, mă dor, mă dor și deja mi-e dor. 

-Stai stai copaciț-o i-a zis prințesa. Te rog nu mai plânge și spune-mi ce s-a întâmplat. 

-Unul dintre copacii din partea cealaltă, dinspre ținutul oamenilor a ars. Și am simțit toți, căci nu știu dacă știi prințesă Tutu, dar noi copacii suntem ca unul singur, rădăcinile noastre sunt prinse adânc în pământ, dar sunt legate, ca și cum ne-am ține de mână, sau ca și cum te-ai ține tu de trompă cu prietenii tăi. Toți suntem unul. O pădure.   

Prima dată a fost tristă, a plâns și ea puțin cu copacita zvăpăiată și curioasă. Apoi a fost furioasă. A vrut să treacă granița, a luat-o la fugă printre copaci să le inunde satul celor care au ars copacul, căci ar fi putut cu ușurință să o facă. Își dorea să lovească, să scoată furia aceeea mare pe care o simțea și care venea din tristețea mare a copăceilor ei. Când să ajungă la poarta dinspre sat se opri cutremurată căci auzi strigătul celui Bătrân 

– Tutu întoarce-te. Noi nu trecem de poartă. Niciodată. 

Se întoarse, dar sleită de puteri, atât de tristă încât urechile erau căzute și să vezi un elefant cu urechile căzute era rar. Când a văzut-o Nana a luat-o în brațe cu trompa ei cea mare și a dus-o la Tiana.

-      Ce s-a întâmplat prințesa mea de catifea?

-       Sunt tristă cum n-am mai fost niciodată. Copacii, prietenii mei din pădurea de la granita suferă și eu desi sunt prințesă nu am nici o putere să îi ajut. Un copac de pe partea cealaltă a luat foc. 

-       Eu am fugit să inund satul… 

-       Tutu… știi foarte bine că nu trecem de poarta. 

-      Nu m-a lasat Batranu’ 

-       Ințeleg ce te-a făcut să te simți așa de neputincioasă și furioasă. Să ne vedem prietenii suferind este unul dintre cele mai grele lucruri din lume, mai ales pentru un copil. 

-       De ce trebuie să existe suferință? 

-       Prințesa mea de catifea, dacă nu ar exista suferință nu ar exista nici fericire. Totul este în echilibru. Noi ne bucurăm unii de ceilalți, pentru că știm, sau bănuim cum ar fi să nu fim împreună, să fim singuri. Noi suntem fericiți la masă și ne ospătam și ne stropim cu steluțe uneori pentru că știm ce ar însemnă să nu avem ce să mâncam. Toate astea sunt motive de bucurie, pentru că știm ce înseamnă suferință și uneori suferim. Așa cum sufăr eu de dorul tău, când trebuie să plec prin regat mai mult timp și te las acasă cu Nana. Știu că ți-e bine, că nu iți lipsește nimic, dar tot mi-e dor de tine. E o suferință. Există suferințe mai mici, care se rezolvă cu o îmbrățișare sau cu o steluță sclipitoare, sau cu un cântecel, și exista suferințe mai mari, cum e cea a copacilor, care nu se rezolvă, care rămâne așa că și cum te-ai lovi tu tare tare la genunchi și ți-ar da sângele și ar fi o rană mare mare și apoi în timp, în fiecare zi s-ar mai duce un pic, și încă un pic și până la urmă ar fi doar o zgârieturăPentru ei vfii o zgârietură adâncă, dar își vor reveni. 

-       Mami, dar nu pot să îi ajut și mi-aș dori mult asta.

-       Csă ajuți pe cineva în primul rand trebuie să îi spui – cum pot să te ajut? Și daca nu iți raspunde atunci poți pur și simplu să fii acolo. Cu ei, lângă ei. 

Tutu nu mai așteptă și fugi spre pădure, de săraca Nana abia reuși să o prindă din urmă. Tutu intră repede și se duse direct la copacita zvăpăiată și curioasă. 

Spune-mi copacita cum pot să te ajut? 

Tutu, zise copacița printre sughițuri, nu mă poate ajuta nimeni. Mă doare rău. Atunci Tutu se duse foarte aproape de tulpina copaciței și o îmbrățișă puternic

-       Sunt aici prietena mea. Copacița se opri din sughițuri și din plânsul puternic și oftă. Se lasă îmbrățișată și alinată. Tutu își petrecuse toată ziua în pădure, ținând copăceii de o creangă, imbrațisandu-I, sau spunandu-le cuvinte de îmbărbătare – o să fie mai bine.  

Prințesa Tutu nu avea doar steluța curajului, dar avea și steluța turcoaz a bunătățiiNana era sigura că în timp se va prinde pe burtica elefanțicii și steluța înțelepciunii. Fix așa cum există și în inima ta, copil frumos - bunătatea, curajul și înțelepciunea. 

sâmbătă, 30 martie 2019

drumul tacerii


Crispati si singuri ne vedem de drum. Ne incercam privirile spre stele. Ne avantam cu greu spre soselele de aur ale societatii moderne si ne trezim intr-un pod incuiat, in care anii nu se sting, in care tigarile sunt permise, in care plusurile danseaza dansul ursilor de catifea.
Crispati si desculti ne vedem de drum. Purtam cei mai noi newbalance, cele mai cool accesorii, cele mai indraznete figuri ne privesc din oglinda. Uitam cum alergam prin gradina bunicii, spre cel mai inalt copac din lume, pe care il mangaiam si caruia ii vorbeam in fiecare primavara. Un prieten bun. Copacul ne vorbea si el. Ne spunea secretele pierdute de mult ale lui May, primul copac din lume. Primul copac ce putea sa se si miste, ce mergea pe drumul lui si intr-o zi s-a uitat in jur si a decis sa stea.
Si pe la 15 ani le-am strans intr-o coada impletita si le-am dat la spate pe toate, cele 77 de secrete impartasite. Si pe la 20 de ani le-am cules de pe jos si le-am pus intr-un bol peste care am lasat sa curga apa rece de la cismeua bunicii. In anul in care cineva a decis sa taie copacul. Iar noi nu ne-am opus. Noi am tacut.
Crispati si incuiati ne vedem de drum. In talpa ne-am incuiat visele. In talpa ne gadila din cand in cand, mai ales cand aud muzica folk. Visele, asa sunt ele, sensibile la Andries.
Crispati si plecati ne vedem de drum. Plecati de la mijloc in jos, ca sa trecem pe sub copacii mici, caci intre timp nu mai cresc copacii inalti, cum era ciresul din curtea bunicii. Sau poate noi suntem cei ce nu mai sunt. Caci ne vedem de drum. De drumul tacerii. De curaj taiat din radacini.  

Nod


Port in stomac noduri inchegate ale celor de ieri
Ale celor dinaintea mea
Port in stomac curiozitatea nefireasca a firii
A firii mele de maine
Port in stomac un amalgam de sentimente corupte
Si din cand in cand cu un creion de ceara
Destind nodurile. Sa fie loc si pentru mine, de maine.