pui de drac

am uitat un pui de drac in buzunarul halatului de spital.

halatul l-am donat unei babute, tanti anicuta ii spunea, saraca, cea mai draguta dintre ele toate

mi-era halatul un pic mare, cam prea rosu, cam prea mult. Imi atarna pe umeri, imi atarna pe spate.

puiul de drac.. piu d'aicisia tu pui de drac, da ce crezi ca noi nu simtim cumpana?

a sarit puiul de drac intr-un picior pe trecerea de pietoni, pana a ajuns in siguranta pe trotuar.

linii de nu ma uita

ingramadite linii, ce formeaza dungi, dungi fara lege, dungi fara cruci.
la marginea drumului sunt ei cei ce asteapta
pe mijlocul drumului sunt ei ce ce zboara.

zboara. opreste. zboara iara, dar nu uita

linii ce zbiara. opreste. linii ce inghit dorinte desarte, dorinte ale parintilor cu copii in scaune cu rotile. dorinte ale copiilor cu parinti mutilati. dorinte ale batranilor de ieri.

zboara. opreste. zboara iara. 

numai de linii nu uita.

pieton

pe trecerea de pietoni
nimeni nu trece

pe trecerea de pietoni singuratatea se lasa subit
podisuri si dealuri se sfarsesc pana in zori, se construiesc si deconstruiesc in graba,
pe trecerea de pietoni.

inceputuri finite ce tind catre zero
se bat in talente si versuri amare,

pe trecerea de pietoni
nimeni nu trece, dupa ora trei.

s-au ingramadit zebrele. s-au ingramadit caschete de politisti si degeaba. 
pe trecerea de pietoni, crezi ca nu poti, dar fraiere poti. Mori cat ai zice. Pieton.

cerneala din par

Parul mi-e plin de cerneala,
Ochii mi-s plini de sirop de artar,
Plamanii mi-s goi,
Inima mi-e rastignita intre umeri si carnati plescoi.
Mi-ascult constiinta cum bate. Atarna de cate un muschi, ratacit la fereastra.
Se intinde, se pierde printre sciatica si degete moi,
ce bat intr-un laptop pierdut de demult.

Constiinta in prelungirea muschilor nu prea are viata. Bate incet, dar bate, inca.

Cerneala imi curge din par, pe o hartie veche, galben pal.
Degetele-mi moi, intind cerneala si descopera subit un univers pierdut.
Paru-mi e curat. Ochii mi-s goi.
Siropul il am inca in camara, pentru prajituri de iarna.

Plamanii striga. Plamanii sunt singurii care au forta sa strige. M-asteptam la mai mult. M-asteptam la tot, de la tine. In schimb tu ce faci? Politica. Politica in corporatie.

Inima mi-e plina. Plina de ridicol.

Constinta muschilor se ridica deasupra. Mi-aud maseur-ul "pofteste matale la un tratament"

Ianis si Ina

Eram amândoi în fața dormitorului. Știam că nu avem voie să intrăm fără să batem la ușă, dar voiam să îi speriem pe mami și pe tati. E greu să o fac pe Ina să tacă. Ea vorbește într-una. Într-un final am reușit. Am stat puțin în față ușii. Nici o mișcare. Am bătut repede și am fugit pe hol. A ieșit tati. Ne-a strigat. Oof ne-a prins. Nu ne ceartă tati, bine că nu era mami. 

A luat-o pe Ina în brațe și pe mine de mână. Nu înțeleg de ce doar pe ea o ia mereu în brațe și pe mine nu. Nu sunt chiar așa de greu. Am doar 12 kg, așa mi-a zis buni. 

 În camera era întuneric. L-am întrebat pe tati. Mi-a zis că testează niște lămpi magice. Nu există lămpi magice. Cum să nu? A lăsat-o pe Ina să sară în pat cât s-a dus el lângă lămpile de pe noptiere. Erau albastre amândouă.  

Ia veniți incoa’ amândoi. Vreți să vedeți cum se fac roșii? Nu se poate, tăți! Nu se poate. Gândiți-vă la o culoare și vedem care dintre voi poate să schimbe culoarea lămpilor. Prima dată am crezut că ne păcălește. Așa fac părinții, mai încearcă să ne păcălească, am vrut să o învăț și pe Ina treaba asta, dar degeaba, ea crede tot ce zic mami și tati. Ea nu știe ce e aia păcăleală, d-aia și eu o păcălesc des. 

M-am dus lângă lămpi. M-am uitat la ele și mi-am dorit să fie verzi, am închis ochii. Când i-am deschis erau lămpi verzi. Sunt stăpânul lămpilor din casă. Tati tati dacă strig la bec, se schimbă? Tati râdea. Nu Ianis, doar veiozele de pe noptieră își schimbă culoarea. Ina a început să plângă. Iar a luat-o tati în brațe. A strigat și ea “Rosu”. Veiozele s-au făcut roșii. 

Buni, dacă ar fi văzut ar fi zis că e o minune. Că Doamne Doamne a făcut o minune cu lămpile din dormitorul lui mami. 

 Ianis, Ina. E mami, ne strigă de jos. Trebuia să mergem la baie, dar veiozele magice, nu pot aștepta după baie. Tati o să înțeleagă. Țopăiam cu Ina în pat și strigăm culori la întâmplare, toate culorile noastre ajungeau în veiozele de pe noptieră. 

Mami a intrat în cameră. I-am zis că nu vrem la baie. Mami nu se lasă. Noi nu ne lăsăm. Mami ne cheamă încet, pe rând. Noi zicem nu. Ea zice hai. Noi zicem vrem cu tati. Tati zice hai cu mami. Noi zicem veioze magice. Mami zice mâine. 

Mâine am intrat în dormitor. Nu mai așteptam să bat la ușă. Abia așteptam să strig la veioză. Nu era nimeni în cameră, probabil erau cu Ina, că plânsese mai devreme. Oof ce soră plângăcioasă am. Toată ziua bună ziua plânge. M-am dus lângă veioze. Am strigat mov. Nimic. Am strigat verde nimic. Ele rămăseseră roșii. Veiozele muriseră. Am început să plâng. M-a auzit mami. M-a luat în brațe. Ce e? I-am arătat spre veioze “au murit” . N-au murit mami, doar că funcționează numai când e tati în cameră. Așa că l-am luat pe tati de mână și l-am adus la veioze. Am strigăt mov. S-au făcut mov. Eram așa de fericit. 

Apoi tati mi-a făcut semn să vin la el.  A scos din buzunar o telecomandă. Iată magia. Prima dată am fost puțin supărat, apoi mi-am dat seama cum mă pot distra. Am bagat telecomanda in buzunar si sm strigat-o pe Ina. Hai să ne jucăm cu veiozele magice

*mulțumiri lui Cătă  

Nuante blonde

O mare de blond întinsă pe masă. Calică cum sunt nu m-am putut hotărî. Blond cenușiu, blond rece sau blond roz. Poate roz, că îmi amintește de adolescență, de prietena mea cu sufletul roz. Poate cenușiu, că îmi amintește de mama, complicată, liberă, senină. Blond rece, parcă e prea alb pentru mine. Parcă îmi imaginez pete verzi pe marginile feței de masă din sufrageria cârlionților liniștiți de placa unsă cu ultimul ulei de păr. Verde? Sună bine. Pe unghii. În păr, mai puțin. Blondul meu trebuie să fie unul argintiu, unul lejer, unul necontrolat și ne calculat.

Și cine zice că doar alegi o vopsea? 
 

Viata inainte de ora sapte

Mi-am uitat cheile, bineînțeles am urcat cele 3 etaje după ele. Am fugit spre taxi cu o frică mare că mă va abandona cum au mai făcut-o și alții de la Cris Taxi înainte, cu laptopul la subraț, cu sacoșa cu mâncarea de prânz după mine și cu geanta mare, improvizată de birou și sală pe umăr. Noroc că era un moșuleț simpatic, care s-a autodeclarat pe parcursul cursei un împătimit al femeilor. L-am întrebat amuzată păi cum definiți dumneavoastră această împătimire? El mi-a zâmbit și mi-a zis. Un singur viciu am avut domnișoară la viața mea, unu’ da bun, știți cum se zice. M-a lăsat și prima nevastă, m-a lăsat și a doua. Dumnezeu să o ierte pe a 3-a. Acum cum mă vedeți nu mai am io ca înainte corpul domnișoară, dar am sufletul, am sufletul. Am și doi copii. O fata și un băiat.  Fata ca mă-să a dracu până la Dumnezeu și înapoi, dar e sufletul meu. Băiatul cam pămpălău, musician, cică de profesie… nu-I că taică-su, dar ce să facem domnișoară? D-aia ne-a dat Ăl de Sus copii, să îi iubim și îngrijim, fiecare cum poate. 

M-a distrat nea Tache. Mi-a dat numărul lui de telefon. M-a întrebat dacă n-am o vecină simpatică. I-am lăsat peste 20% bacșiș și am plecat. Știam că probabil nu aveam să îl mai văd vreodată, dar mă bucurasem că n-am depus nici un effort în conversație. De la un timp mă bucuram când găseam oameni cu care nu trebuia să îmi caut cuvintele, să mi le calculez, să depun eforturi. Era o ușurare să întâlnești un spirit tânăr, cum se autointitulă chiar el. Ajunsesem într-un final la clădirea ING, de la Eroilor. Ca în fiecare dimineață făcusem aproape 40 de minute cu taxi-ul. Mă tot gândeam că mai bine îmi luăm mașină, decât să îmi cheltui toți banii pe taxi și totuși de un an și ceva tot așa procedam. Sunt poate dependentă de mașina galbenă ce mă așteaptă în față blocului și mă duce unde vreau eu. Oprește la semafoare și mă lasă să respir puțin, dimineața, înainte de birou. 

 Lucrez la etajul 7, într-o clădire cu 22 de etaje și un restaurant, roof top bar. Mă duc seară după birou să beau un pahar de vin cu colegii. Mi-s dragi ca sunt amuzanți. Mi-s dragi că sunt ai mei și nu cred în coincidențe. Trebuie să conviețuim 10-12-14 ore pe zi, ei bine hai să fim și drăguți unii cu ceilalți. Nu m-am dus direct la 7, prima dată m-am oprit la chioșcul de la parter, să îmi iau țigări. Ce nebunie cu interzicerea fumatului. Nu fumam lângă copii și nu fumam în spații publice. Fumam în restaurant, în pub-uri, în spații special amenajate pentru fumători. 

Doamna de la chioșc zâmbea. Cumpărasem țigări de la ea în ultimii 5 ani, în fiecare dimineață și totuși n-am văzut-o niciodată zâmbind. Mi-a dat și gumă cadou.  Așa fac vânzătorii români business. D-aia suntem comercianți înnăscuți. Hai și cu găsirea cardului în geantă. Acum devenea problematic. Din grabă dimineața îl aruncasem în geantă, nu l-am poziționat strategic în buzunarul exterior, ca de obicei. Cum în geantă aveam și hainele de sală, 3 rujuri, farduri de obraz, o agendă mică, un pix șervețele și multe altele mi-era aproape imposibil să îl găsesc în mers, deși am încercat activ spre amuzamentul domnului portar. Până la urmă le-am lăsat pe toate pe jos. M-am pus pe vine, în rochia mea în V, prea strâmtă, pentru că nu am avut încă curajul să îmi schimb garderoba, după noile dimensiuni și bineînțeles am auzit cum s-a rupt la spate. Doar puțin, pe dedesubt. Acceptabil. Fără daune majore. Dup ace am scos toate hainele de sală, agenda și niște foi pe care uitasem că le am în geantă, am găsit cardul. Mi-am promis iar să nu mai uit șiș a îl pun mereu în buzunarul genții, nu în geantă direct. Într-un final am pornit spre etajul 7. M-am suit în lift. Vecinii mei de lift, niște bărbați foarte înalți, atleți mi-au zâmbit politicos, m-am gândit că sunt clienții sigur.  Am ieșit din lift și mi-am așezat un pic rochia. Am trecut de prima ușă cu cardul încă în mână, de a doua ușă și într-un final imediat pe stânga, biroul nostru. Lucram de ceva vreme în ING dar dacă nu vedeam un anume direcțional spre birou,aveam un sentiment negativ, ma simteam rătăcită.

În birou nu era nimeni, deși era deja 9.30. În mod obișnuit colegii mei spre deosebire de mine ajungeau la fix. Straniu. M-am uitat în biroul șefei. Nici acolo nimeni. În fine. Laptopul deschis. Analizele financiare mă așteptau. M-am aruncat asupra unui excell cu toată forța și l-am  perpelit până când mi-au dat balanțele ce îmi trebuia. După 2 ore eram mulțumită, dar nu apăruse nimeni în birou. Am sunat-o pe Ana Hurezu, colega mea de bancă, cum îmi plăcea mie să îi zic, căci stătea la biroul din stânga mea. Nu mi-a răspuns. Am sunat la Camelia. Nimeni. Ciudat. Mi-am pus sacoul pe mine, cel crem pe care îl lăsam strategic pe spătarul scaunului pentru vreo întâlnire neașteptată, chiar și când aveam casual Fridays , m-am înarmat cu cardul minune și am plecat la contabilitate, aveau biroul fix lângă noi. Intru în birou. Nici o fată. Nici măcar Cristi, singurul băiat de la conta nu era. Clar ceva nu e în regulă. O sun pe mama. Răsuflu ușurată când îmi răspunde. Da Clara, ți-am zis ca nu am cenți să povestim. Te sun eu diseară. Bine. Închid. Mi-e greu să vorbesc cu mama, dar mă simt ușurată când o aud, indiferent cât de scurt. Urc la restaurant. Nu reușesc să intru, nu merge cardul. Cobor la parter. O găsesc pe doamna de la chioșc. Era în continuare veselă. O întreb dacă a observat ceva ciudat în clădire azi. Mi-a zis “Nu domnișoară ce să observ? “ M-am dus la portar. L-am întrebat și pe el.” Nimica” Oamenii intrau și ieșeau din clădire ca de obicei. Venise și o echipă de muncitori la etajul 8, m-a informat el, știți dumneavoastră, acolo unde s-a inundat. 

M-am liniștit. Probabil era vreun mail cu câteva departamente care nu lucrau și eu l-am ignorat. M-am dus din nou la birou și am început să caut mailuri, nimic, nici o informare despre asta, ultima informare era ceva despre evaluarea de an, pe care apropo nu o terminasem.  Ceva nu e în regulă m-am gândit, dar cel mai bine era să plec acasă. Văd mâine. Mai încerc la fete, mi-o răspunde cineva, desi am încercat și pe grupul nostru de What’s up, nici acolo n-au răspuns. 

 Într-un final mă hotărăsc să îl sun pe Nea Tache. Eram sigur domnișoară că v-am căzut cu tronc. Vin degrabă sa va iau. 

 Am coborât. Nici doamna de la chioșc nu mai era, nici portarul. Ies din clădire. Pe ușa rotativa un bilet 

 “Clara sa nu te temi. Te aduce Nea Tache și mâine. Să nu îți uiți sacoul, că au anunțat ăștia la televizor că ninge, să nu racesti.”