loosing some bits and pieces in my hand writing.

A good friend of mine, not long ago read my " hand writing". Everybody would say - its absolutely normal every time you write something somebody will read what you wrote. However this friend read more. He told me when we were at the Sea Side-imagine a sea side without people staying and waiting for the Sun to turn, a more atipical sea side, the type that you find only in the UK, anyway..we were there, because we wanted to drink beer, to play "hunters and ducks" and especially we wanted to celebrate and surprise one of our good friends- it was her birthday and she is scared of birthdays... staying there.. he told me, that when we get home he will read my writting. I said... what? why? I am just curious to see if it fits with what I know about you. I thought he is joking, I know people that read cards, or in coffee or in tea leaves- but this is just "magic" is not science how he sustain this "hand writting analysis " is. Of course we got home ( we were also flat mates) and both of us forgot about this... however I remembered the day he left.. that day I remembered to ask him for this little thing, that after all it was big. He read me, he read pieces of me he was not supposed to know, or to guess. He was accurate and serious about it. He did not joke ( although he tends to joke all the time sometimes sucessfull sometimes not as much:P) and he told me that I tend to look towards the future- he says from his point of view its a good thing, I try continuosly not to struggle too much with the past, but what can I do when the future hurts, cause I realise I can't have any control on anything- I just think I am in control but at a closer look I realise actually this is the spot for being in control, that went wrong, the sales decreased and I am fired from controlling the spot, the emotions or the future it self. Control is just an ilussion we set, cause we are to scared to live, or to deal with the challenges, so then we put rules and regulations and limits and all kinds of boundaries not only regarding our future but our present and our whole life. Control is for people that want to feel strong, powerful, that need power, maybe we even crave for it sometimes. We exercise a certain control over small things, if we are lucky. However, we exercise so little control that looking at the big picture this is scary - to see how tiny you are on that map, and how you move from interesection to intersection, looking for something to hold on, to be in control of, the majority of us will never find that intersection where we can just swear- this is the good way, even if we have our hand writting analysised- the feeling is similar, somewhere there in all those emotions my friend read, I was lost. 

Cum sa inveti sa nu mai bati la usa?

Usi necunoscute pe care tre' sa le deschid. Ma apropii tiptil, reticenta, bat la usa. Nimeni. Imi lipesc urechea de usa si ascult, lumea tipa, e agitata, injura, glumeste si rade. Este absolut evident ca sunt oameni in spatele usilor. Mai bat o data. Din nou nici o reactie. Ma mir, oare nu ma aud? oare nimeni nu aude in agitatia de acolo, de dincolo de locul in care ma aflu eu parca intepenita? Sunt inca socata. Continui sa bat, intai incet apoi tare din ce in ce mai tare, palmele si pumnii ma dor, incerc cu picioarele, as vrea sa daram usa asta, as vrea sa o daram. De fapt as vrea sa imi imaginez ca nu a fost nicicand acolo, iar eu de fapt si de drept sunt in partea cealalta in mijlocul agitatiei, a discutiilor incinse si a profesionalismului, eu sunt acolo si nu aici in fata usii ce pare ca ma uraste. Dau din maini, din picioare, intr-un sfarsit imi pun fruntea in dreptul vizorului si am o  "epifanie" imi dau seama in sfarsit ce trebuie sa fac. N-am mai batut. N-am mai disperat. Usa era o alta usa si nimic mai mult. Am pus mana pe clanta, am apasat-o si usa s-a deschis. Un tanar simpatic dinauntru mi-a zis razand- ce tot bateai atata? Unde te crezi, la Biserica? Intra, nu ezita. Asta e lectia cea mai importanta- trebuie sa ne invatam sa deschidem usi cu mana ferma si fara sa ezitam, sunt doar usi, daca noi decidem sa le transformam in monstruleti este tot responsabilitatea noastra sa ne luptam cu ei pana ii doboram. Asta daca reusim sa ii doboram pana la sfarsit. Calea evidenta si simpla este de cele mai multe ori calea cea mai buna.

porci in namol

ma ascund intr-o tehnologie incalcita. ma ascund in spatele unor statusuri pe retele sociale. ma ascund ranita in spatele unor sms-uri ratacite. ma ascund de teama sa confrunt adevarul, sa imi infrunt chiar temerile, sa desenez in namolul in care imi place sa ma adancesc din cand in cand cu capul inainte asemenea unui strut, sa ma ridic pe varfuri si sa ii strig unei mame care sufera, unei mame la care tin fara sa o cunosc, unei mame pe care o admir, pe care o compatimesc, pe care as vrea sa o ajut si mi-e imposibil sa ii strig- Stiu ca nu conteaza sprijinul meu, cuvintele mele, privirile mele sau lacrimile mele, absolut tot restul este irelevant, dar as vrea sa fiu langa dumneavoastra, as vrea sa pot sa fac ceva sa fiu acolo, sa fiu aici sa va sprijin, sa va ajut. Mi-e teama ca nu am cum, mi-e teama sa nu fiu inoportuna, sa nu fiu indrazneata, sa nu fac rau. mi-e teama sa ma ridic din namol pentru ca aici e frumos si cald, aici pot doar sa glasuiesc fara fapte marete, aici sunt in siguranta, un val de namol ma acopera mereu, mi-e cald si mi-e bine si pot sa zbier si zbier degeaba cand faptele mele doar tac. mimam indiferenta de teama. mimam indiferenta de teama de a actiona, de a trece de la vorbe la fapte. Mie mi-e teama pentru ca nu sunt pregatita sa infrunt realitatea, pentru ca ma doare, pentru ca m-a durut mai mult decat mi-am putut inchipui si daca pe mine m-a durut asa... cand am sa-mi intind eu mana unei mame ce plange, cand am sa-mi intind eu umarul ei... ei bine am sa ii simt un strop din durere si mi-e teama. Aici ne aduce teama asta- suntem cu totii porci lafaindu-ne in namol, ca doar ne place, ne e bine si nu ne doare.

Pe Calea Mosilor nr. 237

Se plimba viitoarele mamici ale Romaniei pe Calea Mosilor, intre nr.120 si nr 237. Se plimba negrabite de nimic si de nimeni. Se opresc din cand in cand in fata vitrinei unui magazin, isi soptesc ceva la ureche si rad zgomotos. Sunt amandoua blonde, dar un blond diferit- unul pui si unul albicios. Una este foarte foarte slaba, cu parul in coada, iar una plinuta, cu un maieu negru foarte mulat, lasand la iveala jumatatea inferioara a abdomenului si niste aripioare imense. In general se plimba in tacere. In general nu au sa isi spuna prea multe. Poate pentru ca isi petrec jumatate de viata impreuna, schimband aceleasi priviri, aceleasi comentarii si aceleasi barfe. Poate pentru ca pur si simplu nu au pareri, poate sunt "coji de femei". Domnisoarele acestea ce curand vor avea bebiti in carucioare pe care ii vor invata diferenta intre bine si rau, ii vor invata "bune maniere" si ii vor creste incet incet, ei bine aceste domnisoare, viitoare mamici ale Romaniei, mananca seminte in timp ce inainteaza, scuipand pe unde nimeresc, pe trotuar, pe bulevard, in fata magazinelor....din cand in cand se intorc razand la fluieraturile potentialilor tatici- barbati cu burta la piept, ce-si petrec serile si poate zilele intregi in fata blocului cu "baietii de baietii" uitandu-se si fluierand "printesele" de cartier. Ce familie reusita. Iar noi ceilalti ne miram in continuare de "copii din ziua de azi" cand ar trebui sa ne miram si sa chestionam calitatea de "parinti din ziua de azi".

genunchi aruncati la pamant

Imi plec genunchii unui Dumnezeu pe care multi nu-l recunosc si pe care uneori il ratacesc in atele incalcite ale spiritului meu. Imi fac o cruce mare in fata unei Biserici. De ce? pentru ca asa m-a invatat bunica mea cand aveam 2 ani jumate. De ce? pentru ca asa imi vine. E natural. De ce? pentru ca de fapt mi-e teama. Mi-e teama de ce mi s-ar putea intampla dupa. Mi-e teama de ce mi s-ar putea intampla cand va trebui sa trec de cele 24 de vami inspre celelalte lumi si cand va trebui sa ma zbat si sa spun nu nu, eu sunt fiica cea ratacita, insa niciodata n-am uitat sa ma inchin, sa imi plec genunchii si sa imi inchid ochii. Eu sunt fiica cea ratacita, dar priveste dovada, inger ingerasul meu, priveste dovada, pe data x si pe data y, m-am inchinat si am tinut post si am mers si mi-am spus pacatele sarutand sutana. 

Sunt ipocrita o vedeti voi toti ingeri ai pamantului, ai apelor si ai cerului,  dar nu suntem noi toti intrucatva ipocriti?

Genunchii imi cad la pamant pentru ca am teama si credinta. Genunchii imi cad la pamant pentru ca decid sa ii las acolo. Am atatia prieteni atei. Am atatia prieteni certati cu Dumnezeu... parca il vad pe Arghezi scriind Psalmi zbierand din cand in cand spre cer si tremurand si razand. Nu e usor sa te certi cu Dumnezeu. Ce faci daca el e chiar acolo? Ai tu forta sa te masori cu el? Ai tu forta sa te ratacesti de tot? nu. Eu nu am. Poate din prea mare teama, poate dintr-o speranta copilareasca, dintr-o dorinta ca Prietenul meu pe care il port mereu in suflet, caruia nu reusesc sa ii dau un chip si pe care il simt rar, dar il simt, ca EL exista. Daca exista? Daca el chiar exista? cum am sa ii explic eu gandurile mele egoiste? cum am sa ii explic eu genunchii aruncati cu greutate la pamant? cum am sa ii explic eu teama ? dar daca EL exista, nu trebuie sa explic nimic. El stie si sa speram- EL iarta.

Bucuresti si Alte Stari de Spirit

ma inconjor de ganduri de moarte. ma inconjor de suferinte mute. ma inconjor de prieteni vechi dar schimbati. mai nou ma inconjor de un Bucuresti de altadata ce nu va mai fii nicicand la fel. as vrea sa ma plimb prin Bucuresti cu nelinistea aceea ce m-a insotit in adolescenta, incercand sa il zaresc undeva intr-o cafenea sau pe langa Arcul de Triumf pe acel fat frumos. as vrea sa ma plimb cu autobuzul obosita, neatenta la lumea de pe langa mine doar ingropandu-ma in carti. as vrea sa ma intorc in timp intr-o Romanie in care credeam in care nu imi era teama sa citesc ziarul pentru ca si azi voi fii dezamagita de noile reforme si de noile cancanuri. as vrea sa admir bucurestenii si sa nu ii judec, dar mi-e greu caci copii striga cu voci de barbati si ciupesc domnisoare in toiul zilei, in centrul orasului, caci sunt oamenii ce isi striga de "sanatate" si de toate cele intre doua taxiuri accidentate, caci ma plimb si in spatele meu un barbat de varsta tatalui meu imi recita "Catrenele Fetei Frumoase", urmat de o jignire profunda, caci doar suntem in Bucuresti, in orasul in care o injuratura nu vine niciodata singura. as vrea sa imi asez plasa aceea din frageda tinerete inapoi pe ochi sa stea bine si sa vad doar ce vreau eu sa vad. dar cine stie, poate Bucurestiul in care m-am nascut si am crescut o sa ma surprinda.

Creatie bizara

creati pentru a alerga desculti pe cimentul din bucatarie.
creati pentru a suprima sughiturile in public
creati pentru a striga libertate cu pancarde in brate
creati pentru a fugi dupa autobuzul deja ajuns in statie
creati pentru a ne misca incet intre casa si scoala
creati pentru a zbura deasupra Atlanticului
creati pentru a masura timpul, spatiu, sentimentele
creati pentru a ne invata sa cream
creati pentru a zidi minciuna dupa minciuna, caramizi de plastic ale caselor noastre
creati pentru a ne impotrivi sortii
creati pentru a zbiera in mijlocul noptii - de ce? sau  de ce EU?
Creati pentru a disparea. Nimic mai mult.