Elipsa lui Elis

Pe la 5 ani aveam deja amintiri. Amintiri de când eram mică. Îmi aminteam camere în care fusesem si emoții. Despre toate i-am povestit bunicii, o intelectuală desăvârșită, care asculta copila ce eram, cu mai mult interes decât asculta lectorii universitari pe care îi evalua periodic, la universitate.

Bunicii îi spuneam tot. Ea era cea mai bună prietenă a mea. Mi se părea atunci o femeie fără cusur. Blândă. Frumoasă încă. Avea ochii albaștri, părul negru și lung și pielea alba. Din păcate eu semăn cu mama.

Bunica iși ridica o sprânceană și îmi punea tot felul de întrebări.

-          Camerele acelea semănau cu cele din casa noastră?

-          Nu. Erau ca un fel de bule. Erau rotunde. Nu aveau uși, doar gemulețe prin care îmi intrau întâi mâinile și picioarele, apoi corpul și capul.

-          Erai singură?

-          Cred că da, deși stai. Nu eram singură. Eram cu mami.

-          De unde știi? O vedeai?

-          Nu, dar îi auzeam vocea mereu.

Știa bunica despre fiecare camera. Le botezaserăm împreună.

Prima cameră era camera albastră. Pentru că pereții erau albaștri, masa albastră, vazele fără flori erau albastre. Acolo când intram mă simțeam din ce în ce mai mare, întreaga cameră devenea prea mică pentru mine și de pe masă zburau spre mine șervețele albastre, pahare de plastic albastre, așezate inițial în perfectă ordine. Nu stăteam mult în camera albastră pentru că simțeam că mă sufoc. Era o floare, aruncată pe colțul mesei, nicidecum în vază, care se scutura și petalele ei îmi acopereau ochii. Simțeam doar un miros înecator de otet de mere. Într-o cameră albastră. Și fugeam, dar fuga în amintirea mea nu era fugă de fapt. Era o mișcare în reluare, ca o filmare ce este o înșiruire de fotografii, prea apropiate in timp una de cealaltă, ca să sustragă din realitate separat ceva ce să pară diferit, dar împreună, împreuna redau momente diferite.

În a doua camera îmi plăcea să mă joc, așa că o numiserăm camera jocurilor. În camera jocurilor mă dădeam pe un fel de trambulina, deși doar cu fundul mă mișcam în sus și în jos, ca o piftie prea plină de carne. Acolo, în camera jocurilor o auzeam clar pe mama. Vorbea cu Sorina. Apoi cu bunica, apoi iar cu Sorina. Sorina era cea mai bună prietenă a mamei. Ciudat este că pe tata nu îl auzeam niciodată. Dupa ce terminam cu trambulina mai stateam puțin într-un leagăn, iar imediat dupa ce mă dădeam, mâinile îmi miroseau a vopsea de pe metalul ud al legănului. Mă făcea să vreau mai mult. Mai multa joacă. Mai multe piftii.  

In ultima camera mă odihneam. Era plină de oglinzi. În oglinzi nu mă reflectam eu, ci vedeam mereu o parte din mama. Câte un ochi. Câte un buric. Așa am știut că semăn cu ea, de la degetul mic de la mâna stângă. Strâmb, ca al meu.

Bunica nota totul în caietul ei și după fiecare cameră mă întrerupea.

Hai gata cu poveștile. Mergem la masă.

În casa bunicilor, bunicul gătea. De cele mai multe ori pește. Făcea toate felurile de pește și tot timpul în bucătăria lor mirosea a pește. Acum când mi se face dor de bătrânelul acela ce îmi făcea cu ochiul când furam eșarfele bunicii și le transformam în haine de păpuși, merg la pescăria din cartier, care fusese cu mulți ani în urmă a unei foste iubite a bunicului și îmi iau doi – trei pești. Nu îi mananc. Îi țin în congelator. De cele mai multe ori după câteva săptămâni îi trimit mamei să îi gătească ea. Primesc înapoi un bol mare cu pește la cuptor, sau prăjit și cu un bilețel cu un scris aproape indescifrabil, scris de medic. Nu i-am gătit să stea în frigider. Să nu mă faci sa trec pe la tine, când vin de la spital și să constat ca de obicei ca nu i-ai mancat ca mă supăr, Elis. Întotdeauna mi-a plăcut numele meu. Elis ca o elipsă ce se chinuie continuu să își crească colțuri stabile, dure.

Elis tu ai o imaginație nemaipomenită, o imaginație crudă, încă neamestecată în blenderul anilor de adult. Daca ai să ți-o păstrezi așa, dacă ai să poți, atunci da, tu trebuie să scrii. Poate cel mai important este că tu știi să păstrezi secrete, iar scriitorii trebuie să păstreze mari secrete în scris. spunea bunica luându-mi din mână sticla de rom pe care i-o cumpăram în fiecare zi, de la magazinul din colț.

Și cum am învățat să scriu am și scris. Am scris ca și cum nu aș avea o viață a mea pe care să o traiesc, ci doar viețile lor, ale personajelor mele. Iar mai târziu, în prima tinerețe am scris descoperind pe rând cusururile bunicii, amanții, sticlele goale pe care le ascundeam prin dulapuri. Am scris mereu scurt. Scurt și dur. Crud cum ar zice ea. Asta până într-o zi când din întâmplare, mergând cu mama la cumpărături ne-am întâlnit cu un prieten al ei. S-au oprit cumva ca într-o piesă de teatru, fiecare anticipând parcă gândurile celuilalt, mișcările celuilalt. S-au salutat și și-au zâmbit. Vocea mamei când a spus - bună Paul- suna diferit, mai ales când i-a rostit numele. Am știut imediat că acest Paul fusese mai mult decât ar fi putut ea să îmi spunî vreodată, poate din respect pentru tata, sau poate mai degrabă dintr-o adorație a acelui timp trecut, a acelor mii de nimicuri ce se ascundeau în spatele salutului aparent inocent. Prietenul ei era zambitor. Relaxat. Poate prea relaxat pentru un bărbat de 50 de ani. Avea ochii albaștri. A întins mâna spre mine să facem cunoștiință. Mâna lui mirosea a oțet de mere.