In absentio

Se spălase pe mâini. Reușise să clătească repede chiuveta de sânge, iar resturile încrețite de carne crudă și piele  blocate în sită le luă cu pumnul și le aruncă la gunoi. "Sa arunce Crinu gunoiu” N-avea

chef să curețe. Îl aștepta Bibanu pe maidan să joace fotbal. Era antrenamentul lor pentru cupa liceelor. Clasa a 11a B din Șincai trebuia să ia anul acela cupa. Era onoarea lor în joc. Dacă luau cupa se făceau praf. Dacă nu luau cupa tot praf, dar altfel de praf, fără gagici, doar ei ca frații. 

Dăduse și pe la liceu. Trebuia să îl asculte la Economie. Își citise în pauză lecția și copiase tema de la Maria Nătăfleț, colegă din banca a 3 a, care își făcea toate temele. Urma să îi cumpere o bomboană de la cofetărie într-o zi. “O să mă îngraș Mihai, de la atâtea bomboane, numai promise” A luat 7. Trecuse clasa cu 5. Era mai mult decât fericit. Lui Mihai i se dusese vorba încă din clasa a 9a când în prima săptămâna de școală îi rupsese nasul lui Andrei, de la 10 A, un mare șmecher: “Ce e cu mersul ăsta pe tine? Ce te crezi, mare boss? N-ai aflat că pe coridorul asta întâi trec eu apoi astia care sunt cu mine, iar bobocii la curu' vacii, și dintre toți boboci tu, ultimul la rand”  N-ar fi vrut să se bată, dar trebuia să demonstreze că nu era genul care să nu răspundă unei provocări. N-a zis nimic pe moment. L-a așteptat pe smecheras în curtea școlii la 7.30 când toată lumea era în curtea școlii, ultima țigară până să ajungi acasă, unde n-ai cum s-o dai fără să fii prins. Ăla zâmbea tâmp. “Ce vrei mah bobocule? Ai tupeu, tre’ să recunosc.”  I-a dat din prima un cap în gură. Apoi pumni, cum văzuse la taică-su când era mic. Dai și dacă n-a căzut, mai dai și dacă tot n-a căzut, atunci fugi cât te țin picioarele. Singurul lucru înțelept pe care îl învățase de la Nea Dorobantu. 

In metrou din intamplare se intalnise cu Doina, o prietenă din copilărie. El a coborat la Brancoveanu, ea a continuat pana la Aparatori. Ar fi vrut să o fută. Ar fi vrut și ea, dar n-a fost să fie. N-aveau unde. Bufneau în râs amândoi. Se lipeau unul de altul, se înfierbântau și  venea maică-să să îi cheme la masă. Se enervau si pana la urma râdeau iar. 

A mai fumat o ultima țigară în spatele blocului. A urcat 4 etaje pe scări. Nu îi plăcea liftul căci I se părea că în orice moment se poate prăbuși cu el. Ușă de la apartamentul familiei Dorobantu era întredeschisă. El își amintea că a închis-o. Poate o lăsase Crinu întredeschisă când venise de la școală. Ce bătaie avea să capete. Numa’ să îl prindă că “al dracu prichindel e rapid și se strecoară te miri pe unde”. Mihai intră în casă grăbit. Se duse direct în dormitorul pe care era nevoit să îl împartă cu Crinu. Nu era acasă. Se uită la ceas . Era 20.00. Frati-su trebuia să fie de mult acasă. În baie sânge peste tot și ele înșirate așa cum le lăsase, pe mărimi, să le curețe și să le tranșeze apoi, că să aibă maica-să cum să le bage la congelat pentru iarnă. “Crinu. Crinu ieși dracu de unde te-ai ascuns. Câtă bătaie meriti n-ai idée. Iesi de unde esti si capeti doar un sut in cur. Atat. Iesi acum. Atat iti spun” Trecu rapid și prin bucătărie. Ignoră cu desăvârșire biletul de pe masă, știa deja  ce zicea  “Mihai, intarzi. Pune tu masă, vezi că e tocană de cartofi în frigider și ai grijă de Crinu  să își facă temele, mamă, să nu îl lași să se culce fără temele facute”. 

Copilul familiei Dorobantu dispăruse intr-o zi de joi,chiar pe 24 septembrie. Îl căutase peste tot. Pe la scările din apropiere, sunase la vecini sau la colegi cu care Crinu se mai jucase. Se dusese la magazin, la tanti Tanța de la 2 care îi mai dădea prăjituri din când în când, să îl păcălească să îi fie putin cate putin nepotul care îi murise innecat. Lu’ Crinu îi plăcea jocul, mai ales când primea negresă în schimb.   

 Era deja  22.00. Maică-sa probabil era și ea pe drum. Ce să îi spună? Ce să facă între timp? Si-a gasit de lucru. A dus gunoiul . In ghena copilul dispărut pe vine tremurand si plangand. Copil de 12 ani jumate, aproape bărbat, după spusele lui Nea Dorobantu’, când era îndeajuns de treaz să încropească o frază inteligibilă. L-a luat în brațe. L-a dus în pat. “Nu mai pot să merg la baie. Nu mai vreau să fac pipi. Nu mai vreau. O să fac pipi la ghenă. Jur fac pipi doar la ghenă. Nu mai vreau.”€Hai culca-te că mâine dimineață te trezesc mai devreme, să facem teme. Nu mai vreau Mihai, nu mai vreau în baie. Pute.”  L-a lăsat așa repetând.  S-a dus în bucătărie și și-a aprins o țigară. Să îl prindă.

Trebuia să le ia pe primele 2 să le curețe de pene. Apoi tranșarea era floare la ureche.

Suna cineva la ușă. Maică-sa avea chei. Știa cine e. Lăsă să sune de câteva ori, apoi fără chef deschise ușă. Mai multe găini de tăiat.  Le fura de la ferma unde muncea din când în când.  Isi urma traseul obisnuit: se ducea direct în bucătărie să își aprindă o țigară. Apoi la o țuiculiță.

Mihai îl ignoră, băgă pentru ultima oara capul la frate-su în cameră. Era liniștit. Adormise.

Urma noaptea și curățenia în baie.  

Salut nocturn

Îți las amintire sub pernă, o unghie.
Să îți zgandare visele, să îți perforeze fantezii nocturne și apoi să te adoarmă pentru o săptămâna. Să te închidă într-un turn, să te elibereze cu o agrafă de aur, să te zgârie încet sub ureche. Mărturia mea în carnea-ți albă și oasele-ți pale.
 M-a trecut o unghie pragul de la gândul de ieri. Așa mi-ai răspuns azi la bună dimineața.

reciclare umana

Mi se descărcă degetul arătător, peste tot în jur epidermă și cerneală veche, păstrată din Școală.
Mi se descărcă oja și placa, peste tot unghii false și peri albi.
Mi se descărcă nebunia curentă peste ani de nebunie recurentă.
Mi se descărcă pofta de peste în clătite și tiramisu.
Pofta de dans, pofta de socializare perpetuă. Resturi de energie umană se încarcă peste zi.

botez

 Culori alergate de un pictor nebun, așezate tacticos pe o lată Pânză de in.
 De jur împrejur paie blonde și goale se întind și se lasă împinse în case cilindrice de culori răzgâiate și moi.
 Mă chinui de o oră cu un pai de un roșu închis, să îți desenez pe burtică un buric în plus, prin care să îmi audă și vocea albastră și sufletul mov.

Fold

Câștigase. În al 12-lea an, în fața porții 12, la masa de lângă geam, ultima mână l-a salvat. Nu jucau poker. Pokerul era pentru cei din avioane.  Cei mai grei au avut mâinile pe aceasta masă. Masa lui. 

Jucase și cu Marinică a lu’ Popescu și cu Rechinu. Rechinu, mare om, cu ochelarii lui de bunic, cu spatele lat și cocoșat, cu dinți ascuțiți, de unde și porecla de Rechin. Avea cele mai sigure maini. Niciodată nu-I tremurau. Nu se lăsau prinse. Și când era să cedeze, o făcea rapid, fără ezitare. Își împingea  ochelarii pe ochi și spunea scurt “La anul”. Era un caz rar. Își văzuse familia aproape în fiecare an. Când o vedea pe aia mică, pe Maria  apoi o zi întreagă stătea pe scaun, cu mâinile rezemate de spătarul scaunului.

Marinică pe de altă parte când le vedea trecând uita cu totul de durerea de picior și țopăia înnebunit. Defilau fara mila, prin fața lui, pe partea cealaltă, pe la călători. Prima era Ania, o iubise la 15 ani. Acum avea vreo 50, blondă și melancolică așa cum fusese mereu, încărcată de bagaje pline de beberoane și pampersi pentru nepoțica de 1 an. Urmă Fabia, Catalina, Raluca. Pentru fiecare avea câte o privire și un fel de a ofta. Căci cum trecea câte una pe lângă el, nepăsătoare, fără să îl observe bineînțeles, el ofta, uneori ca un început de cântec, cu o notă mai sus decât orice putea urma, uneori scurt din gât și alteori un oftat pierdut, de bătrân.  

In fiecare an alta masa si alta poarta din aeroport. Cand portile se terminau unii treceau dincolo altii ramaneau in continuare, inca o tura de porti, inca peste 200 de maini. Nu era nici un pericol, nu puteau fi observati. Erau barbati care in lumea aceasta doar atat stiau si isi doreau- inca o mana buna.

În 12 ani îi văzuse pe toți cum se reintalneau cu cei dragi, e adevărat că doar pentru o clipă, dar și o clipă conta acolo unde erau ei. Pierzi avionul într-o clipă. Pierzi o viață într-o clipă. Însă în cazul lor totul se învârtea  în jurul acelei clipe, clipa în care unul  câștiga. Când Petru se așează la masa din față porții 12 știa că era ultima lui șansă.  A mizat totul pe mână de 1, pe frunte. Totul sau nimic.
 

S-a ridicat de la masă. S-a dus spre graniță. Avionul tocmai ateriza. S-a uitat la ceas. Era 16.00 cand le-a zarit. Carmen avea  déjà 15 ani. Prima lui nepoţică, déjà o domnisoara. Şi-o amintea ştirbă cu bretonul ciopărţit, ţinea morţiş sa isi taie singura bretonul si cu zambetul larg. Ea si sor-sa Karina il adorau. Furau tigari de la taica-su din pachet si le pastrau pentru el, caci stiau ca tigarea il face inca fericit. Fumase pana in ultimul moment. Spre final nu le mai recunostea. I-a zis Rodica, “cum tataie? Nu le mai ştii bosorogule?Sunt puiuţii noştrii. Nepoatele noastre tataie. Le pupă tataie de fete”.