Fold

Câștigase. În al 12-lea an, în fața porții 12, la masa de lângă geam, ultima mână l-a salvat. Nu jucau poker. Pokerul era pentru cei din avioane.  Cei mai grei au avut mâinile pe aceasta masă. Masa lui. 

Jucase și cu Marinică a lu’ Popescu și cu Rechinu. Rechinu, mare om, cu ochelarii lui de bunic, cu spatele lat și cocoșat, cu dinți ascuțiți, de unde și porecla de Rechin. Avea cele mai sigure maini. Niciodată nu-I tremurau. Nu se lăsau prinse. Și când era să cedeze, o făcea rapid, fără ezitare. Își împingea  ochelarii pe ochi și spunea scurt “La anul”. Era un caz rar. Își văzuse familia aproape în fiecare an. Când o vedea pe aia mică, pe Maria  apoi o zi întreagă stătea pe scaun, cu mâinile rezemate de spătarul scaunului.

Marinică pe de altă parte când le vedea trecând uita cu totul de durerea de picior și țopăia înnebunit. Defilau fara mila, prin fața lui, pe partea cealaltă, pe la călători. Prima era Ania, o iubise la 15 ani. Acum avea vreo 50, blondă și melancolică așa cum fusese mereu, încărcată de bagaje pline de beberoane și pampersi pentru nepoțica de 1 an. Urmă Fabia, Catalina, Raluca. Pentru fiecare avea câte o privire și un fel de a ofta. Căci cum trecea câte una pe lângă el, nepăsătoare, fără să îl observe bineînțeles, el ofta, uneori ca un început de cântec, cu o notă mai sus decât orice putea urma, uneori scurt din gât și alteori un oftat pierdut, de bătrân.  

In fiecare an alta masa si alta poarta din aeroport. Cand portile se terminau unii treceau dincolo altii ramaneau in continuare, inca o tura de porti, inca peste 200 de maini. Nu era nici un pericol, nu puteau fi observati. Erau barbati care in lumea aceasta doar atat stiau si isi doreau- inca o mana buna.

În 12 ani îi văzuse pe toți cum se reintalneau cu cei dragi, e adevărat că doar pentru o clipă, dar și o clipă conta acolo unde erau ei. Pierzi avionul într-o clipă. Pierzi o viață într-o clipă. Însă în cazul lor totul se învârtea  în jurul acelei clipe, clipa în care unul  câștiga. Când Petru se așează la masa din față porții 12 știa că era ultima lui șansă.  A mizat totul pe mână de 1, pe frunte. Totul sau nimic.
 

S-a ridicat de la masă. S-a dus spre graniță. Avionul tocmai ateriza. S-a uitat la ceas. Era 16.00 cand le-a zarit. Carmen avea  déjà 15 ani. Prima lui nepoţică, déjà o domnisoara. Şi-o amintea ştirbă cu bretonul ciopărţit, ţinea morţiş sa isi taie singura bretonul si cu zambetul larg. Ea si sor-sa Karina il adorau. Furau tigari de la taica-su din pachet si le pastrau pentru el, caci stiau ca tigarea il face inca fericit. Fumase pana in ultimul moment. Spre final nu le mai recunostea. I-a zis Rodica, “cum tataie? Nu le mai ştii bosorogule?Sunt puiuţii noştrii. Nepoatele noastre tataie. Le pupă tataie de fete”.