Crispati si singuri ne vedem de drum. Ne incercam privirile
spre stele. Ne avantam cu greu spre soselele de aur ale societatii moderne si
ne trezim intr-un pod incuiat, in care anii nu se sting, in care tigarile sunt permise,
in care plusurile danseaza dansul ursilor de catifea.
Crispati si desculti ne vedem de drum. Purtam cei mai noi
newbalance, cele mai cool accesorii, cele mai indraznete figuri ne privesc din
oglinda. Uitam cum alergam prin gradina bunicii,
spre cel mai inalt copac din lume, pe care il mangaiam si caruia ii vorbeam in
fiecare primavara. Un prieten bun. Copacul ne vorbea si el. Ne spunea secretele
pierdute de mult ale lui May, primul copac din lume. Primul copac ce putea sa
se si miste, ce mergea pe drumul lui si intr-o zi s-a uitat in jur si a decis
sa stea.
Si pe la 15 ani le-am strans intr-o coada impletita si le-am
dat la spate pe toate, cele 77 de secrete impartasite. Si pe la 20 de ani le-am
cules de pe jos si le-am pus intr-un bol peste care am lasat sa curga apa rece
de la cismeua bunicii. In anul in care cineva a decis sa taie copacul. Iar noi
nu ne-am opus. Noi am tacut.
Crispati si incuiati ne vedem de drum. In talpa ne-am
incuiat visele. In talpa ne gadila din cand in cand, mai ales cand aud muzica
folk. Visele, asa sunt ele, sensibile la Andries.
Crispati si plecati ne vedem de drum. Plecati de la mijloc
in jos, ca sa trecem pe sub copacii mici, caci intre timp nu mai cresc copacii
inalti, cum era ciresul din curtea bunicii. Sau poate noi suntem cei ce nu mai
sunt. Caci ne vedem de drum. De drumul tacerii. De curaj taiat din radacini.
