drumul tacerii

Crispati si singuri ne vedem de drum. Ne incercam privirile spre stele. Ne avantam cu greu spre soselele de aur ale societatii moderne si ne trezim intr-un pod incuiat, in care anii nu se sting, in care tigarile sunt permise, in care plusurile danseaza dansul ursilor de catifea.

Crispati si desculti ne vedem de drum. Purtam cei mai noi newbalance, cele mai cool accesorii, cele mai indraznete figuri ne privesc din oglinda. Uitam cum alergam prin gradina bunicii, spre cel mai inalt copac din lume, pe care il mangaiam si caruia ii vorbeam in fiecare primavara. Un prieten bun. Copacul ne vorbea si el. Ne spunea secretele pierdute de mult ale lui May, primul copac din lume. Primul copac ce putea sa se si miste, ce mergea pe drumul lui si intr-o zi s-a uitat in jur si a decis sa stea.

Si pe la 15 ani le-am strans intr-o coada impletita si le-am dat la spate pe toate, cele 77 de secrete impartasite. Si pe la 20 de ani le-am cules de pe jos si le-am pus intr-un bol peste care am lasat sa curga apa rece de la cismeua bunicii. In anul in care cineva a decis sa taie copacul. Iar noi nu ne-am opus. Noi am tacut.

Crispati si incuiati ne vedem de drum. In talpa ne-am incuiat visele. In talpa ne gadila din cand in cand, mai ales cand aud muzica folk. Visele, asa sunt ele, sensibile la Andries.

Crispati si plecati ne vedem de drum. Plecati de la mijloc in jos, ca sa trecem pe sub copacii mici, caci intre timp nu mai cresc copacii inalti, cum era ciresul din curtea bunicii. Sau poate noi suntem cei ce nu mai sunt. Caci ne vedem de drum. De drumul tacerii. De curaj taiat din radacini.