M-am trezit de
dimineață, deși azi noapte am fost la o reuniune de facultate. N-am vrut să mă
duc, dar a insistat mama. A zis că o să îmi facă bine. M-am trezit speriată ca în fiecare noapte, am avut același vis. Îl văd pe tataie în Tramvaiul 19 de la Șura Mare,
zâmbindu-mi. Eu încerc să mă urc însă se închid ușile și mă trezesc. Au trecut
aproape 2 săptămâni. Am stat mai mult pe acasă sau la mamaie în perioada asta.
Am acoperit la insistențele lua€™ mama toate oglinzile din casă și ne-am păstrat pe cap
fie un batic negru fie o bentiță neagră, din material. Acum câteva zile am
încercat să mă fardez. Mi-am pus așa cum am învățat la curs cremă, primerul și
apoi corectorul. Am corectat
imperfecțiunile feței și am început operațiunea ochiul stâng. M-am lovit de
cearcăne adânci, dar le-am acoperit. Am început apoi să aplic fardul, decisesem
să merg pe două culori pastelate, fiind ziuă. Am continuat conștiincioasă
procedeul. Apoi m-am privit în oglindă. Aveam un ochi vânat, încercănat și unul acoperit de culoare. M-am privit
lung și n-am putut continua. Când m-a văzut sormea a râs scurt A«Asta e nouă
modă, asta te-a învățat pe tine acolo la școala de machiat?A» Era prima dată
când râdea în săptămâna aceea. M-am bucurat. Am zâmbit. Ne-am ținut de mâini
când am aflat, chiar cum ne țineam când eram mici și uneia dintre noi îi era
frică de ceva. Ne-am ținut de mâini și n-am plâns. Niciuna nu a
putut plânge.
Aveam multă treabă
și mama ne-a organizat imediat, să cumpărăm pâinici rotunde, să mergem să luăm
lumânări și prosoape și bănuții să nu îi uităm. Să mergem în piață și să se
uite toată lumea la noi. Tristețea e neagră și se vede, cel puțin conform
tradiției. Ne țineam în continuare de mână. Era dA©jA în cosciug când am
ajuns noi. Era acolo cel care ne spusese
cele mai frumoase povești din lume și se terminau mereu cu și am fost și eu și maică-ta mare acolo și am dansat până la zi și
peste un an ne-au chemat și la botez ,și noi două fetițe de 8 respectiv 6
ani chicoteam și îi ziceam hai tataie
și totuși de fiecare data îl credeam.
Tataie spunea cele mai adevărate minciuni.
Ne-a spus o dată că mamaie ascunde sub pat o comoară iar noi am început să
scoatem toate lăzile lui mamaie de sub pat, în căutarea comorii. Ne-a zis când
dezamăgite ne-am dus la el, căci comoara nu era acolo,« Păi între timp i-a schimbat locul, doar știți ce smecheruta e mamaie»
și atunci noi amândouă fugeam la mamaie și o rugam să ne dea și nouă comoara, doar puțin. Mamaie nu știa ce vrem, dar
știa la cine să se ducă să ceară socoteală « Boșorogule, nu mai păcăli fetele » Tataie zâmbind din pat, cum mamaie ai uitat unde ai pus comoara?
Și apoi ne spunea o poveste despre comori ascunse și regăsite. Sunt sigură că
le inventa pe moment. Le-am căutat când m-am mărit, dar nu le-am găsit în nici
o carte de povești.
Era diferit. Nu
mi-a părut nici un moment împăcat. M-am așezat lângă coșciug, cu sormea lângă
mine și am început fiecare în limba ei să se roage și să plângă. Când au venit
vecinele ne-am dus în casă. Stăteam una langă alta, fără să spunem nimic. În
bucătărie nu era locul nostru, căci bucătăria cu multe femei înăuntru este
colorată. Acoperă multe. Și ele discutau de viață și pomeneau de moarte și
morți și mai ales înmormântări. Evenimente sociale înscrise undeva în
calendarul lor. Mama părea că e bine printre ele. Mama părea că acolo între
micile bârfe se refugiază.
S-au strâns noaptea
doamnele toate la picioarele mortului. O rudă îndepărtată îl jelea. Mă enerva
rău jelitura aceea »Grigore Grigore de
ce-ai plecat și ne-ai lăsat Grigore? Unde te-ai dus tu mă vere mă și ne-ai
lăsat aici? » și tot așa continua cu suspine și lacrimi de crocodil. Mă
imaginăm ducându-mă la ea și luând-o de un braț, târând-o în bucătărie sau
oriunde altundeva nu acolo lângă el, lângă el nici una din femeile acelea
n-avea dreptul să fie căci niciuna nu simțea mai nimic. Ele știau că trebuia
jelit. Mortul trebuie jelit. Era un fel de înțelegere tacită între ele, e semn
de respect față de coana Mărioara, să jelești mortul. Mamaie jelea și ea. Și mă
enerva. Jelea că să o audă prietenele ei. Jelea că să vadă lumea, să audă
lumea. La un moment dat m-a rugat mama să aduc o farfurie din casă. M-am împiedicat și am scăpat-o. N-a auzit nimeni. « lasă tataie că
farfurii avem destule. Lasă » O lacrimă mi-a crescut pe obraz.
A doua seară
principalul subiect de discuție au fost pantofii mortului. Ce calitate, ce frumusețe de pantofi. Tanti Florența începuse
discuția. Erau de neoprit. O furie groaznică luase stăpânire pe mine și o
recunoșteam și în ochii ei. Sormea era și ea aproape de izbucnire.
Și a treia zi nu știu. A treia zi m-am prins de dubă și am strigat. Nu vroiam
nimic și nu înțelegeam nimic din lumea pe care cu câteva zile în urmă nu numai
că o înțelegeam, dar o iubeam. nu,
nu te rog nu, nu nu, tataie nu.
Sunt două săptămâni de când tot am visul
acesta cu tramvaiul. Mama insistă să mă duc la un preot. Eu bineînțeles refuz
categoric. Mi-a furat o pijama să o ducă ea la preot. M-am făcut că nu observ.
Sormea face curățenie în fiecare zi. Curățenie generală. Dacă mănânc o banană
altundeva decât în bucătărie se supără. Suntem
negre toate.
Am văzut că m-a sunat tata cât dormeam. Tata
nu mă sună niciodată căci nu știe să vorbească cu mine la telefon. El este foarte pragmatic, eu nu. Sormea unde e sormea?
Era la ea în cameră, făcea ordine printre cărți. M-a sunat tata. Tata? Pe tine? De ce? Nu știu. N-am auzit telefonul.
Păi sună-l. Mi-e frică. Sună-l domne, n-are ce să fie. Tati? Alo Tati. Da. Da.
Ce? Cu ? Nu. Nu se poate .Nu se poate. Ce-a zis ? Elena uită-te la mine și
zi-mi o data ce a zis. Pauză. A murit bunicu.
Ne-am luat costumele. Ne-am
suit în mașină și am pornit spre piață. De această dată a mers repede. Într-o
oră eram gata. Când am ajuns acolo oamenii erau deja strânși. Mama era plânsă.
Murise azi noapte. Coșciugul și pantofii. Totul era acolo. În coșciug era un om
pe care nu-l cunoscusem prea bine, un om care fusese întotdeauna mai dur și
nebărbierit. El și-a pus mâna pe mâna mea, ce ținea stiloul strâns și m-a
învățat să scriu mama. Am rămas în cameră cu el. N-aveam să îl las să plece
fără să îl cunosc puțin. Au
venit surorile lui, 3 surori toate vorbărețe și pe toate le chema Maria. Nu le
cunoșteam. Mi-au povestit de copilăria lui. Era năzdravan și încăpățânat. Mi-au
povestit cum a furat-o pe bunica, așa se obișnuia pe vremea aceea. Mi-au
povestit cât a iubit-o. A murit de dragul
ei îți spun eu Elena mamă, n-a mai suportat.
A treia zi după înmormântare m-a invitat un
băiat în oraș. N-am vrut să mă
duc. Mama m-a convins. Aveam ochii
negri-roșii și batic pe cap. M-am gândit- îl sperii și gata. Ne-am întâlnit la
km0. E acolo un semn km 0. M-am apropiat și am îngenuncheat. M-a găsit așa în
genunchi, lângă semn. Plângeam și nu mă puteam opri. Plângeam în neant,
plângeam viitorul. N-a încercat să mă ridice. M-a lăsat acolo; km 0, acolo unde se termină visele.
Acolo unde începe moartea și se împarte în bucăți de farfurie ce au rămas
împrăștiate în holul lui mamaie. Bineînțeles m-a dus acasă. Nu mai eram
furioasă. Băiatul înalt m-a sunat a două zi.
«Dii căluț dii. Unde mergem? În ce poveste?
În aia în care ai dansat cu mamaie până dimineața. Păi în toate am dansat. Diii
dii. Mergem până la Craiova, o lăsăm pe maică-ta mare să își viziteze neamurile
și calul tre€™ să bea neapărat un rachiu. Un rachiu? Da toți caii beau
rachiu, să aibă forță să ducă prințesele în spate. Dar numa’ unu ai voie
căluțule, să vii repede. Nu termină tataie mereu povestea ? Vine căluțul vine»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu