O suvita neagra si ondulata ii acopera fruntea inalta.
iau o foarfeca si o tai. O impachetez intr-un servetel si apoi ii gasesc un loc intre hainele mele de casa.
O cauta sub perna. Pipaie cu degetul aratator cicatricea lasata pe frunte.
Adormit ma intreaba. Unde mi-ai pus suvita?
Era aici si imi placea. Mi-aducea aminte de ce a fost.
Si mie.
joi, 25 decembrie 2014
miercuri, 17 decembrie 2014
pahare cu picior inalt
Conturul ochiului alb se continua deasupra buzelor albastre. Clinchet de pahare cu picior inalt
Pahare de vin si de lichior de nuca se rasfrang asupra noastra.
In seara asta ai buze albastre si maini de lemn antrenate pe papusi rusesti si mouse-uri fara cablu.
Ai grija ce gasesti de cealalta parte a paharului cu picior inalt.
Pahare de vin si de lichior de nuca se rasfrang asupra noastra.
In seara asta ai buze albastre si maini de lemn antrenate pe papusi rusesti si mouse-uri fara cablu.
Ai grija ce gasesti de cealalta parte a paharului cu picior inalt.
marți, 9 decembrie 2014
Forța Inerției
Scoateți o foaie de hârtie.
Haideți dom Profesor
O foaie de hârtie am
zis
Dom professor, da’ ce-am făcut?
Nici nu ne-ați
anunțat!
Asta e idea. Să vă
obișnuiți cu lucrurile neanunțate. Știți toți lecția, ați făcut tema nu?
Da dom professor, dar
nu suntem pregătiți psihic pentru o lucrare.
Psihic zici ah?
După o oră
Ionel 1.
1? Nu-I correct. Doar
încercam să înțeleg mai bine problema.
Gata? Hai că mai avem
un sfert de oră. Va arăt că vă trebuia doar un sfert de oră să parcurgeți toate
3 exercițiile. Nu e de mirare că Toma a terminat primul.
Dom professor, dar
Toma e cel mai bun la cifre și fenomene. Nu se pune.
Ionele văd că nu ți-a
ajuns unul acela, îl vrei în catalog?
Nu dom'
professor.
După alte 15 minute
Dom professor oare
puteți să ne dați drumul puțin mai devreme?
Dar de ce? Aveți
treabă acasă? Sunteți ocupate?
Ah nu doar că..
Chicoteli multe.
Doar că ce?
Știți dumneavoastră
Înger Sălbatic începe la 6. Și dacă dumneavoastră ne dați drumu la 6.30 nu
prindem decât sfârșitul.
Aha cine se uită la
Înger Sălbatic de aici?
6 mâini de fetițe ridicate.
Și voi ce faceți când
ajungeți acasă?
Eh noi suntem băieți,
nu ne uităm la prostii. Ne jucăm quake până nu
mai putem.
Dom professor, dar
dumneavoastră nu v-ați uitat niciodată la telenovele?
Punem pariu Gia că
iei 10? Iei 10 în acest test. Ai mintea aprigă și iute. Telenovelele acelea
sunt prea simple pentru tine.
Da dom professor.
Dom professor, dar de
ce trebuie să învățam atâtea forțe?
Mihai văd că o iei pe
urma lui Ionel. Când sunt bătăi în
curtea școlii și cineva primește un pumn’
Ah vreți să spuneți
cum a luat bătaie Adrian de la F săptămâna trecută în fața școlii de la unii de
a 9 a care veniseră în vizită?
Nu știam, sper că e în regulă, ați anunțat securitatea
școlii?
Eh n-a pățit nimic
grav știți și dumneavoastră ce se întâmplă în curtea școlii
Vorbim după oră,
acum să zicem că un puști de a 9 a l-a lovit pe Adrian de la F în obraz. Știai
că și obrazul lui Adrian l-a lovit înapoi pe puștiul acela cu o forță
egală?
Eh dom professor, cum
să lovească obrazul înapoi. Nu l-ați văzut și d-aia. Era rupt. La pământ. A
venit doamnă de bio, i-a văzut și i-a gonit că altfel…
Dom professor Înger
Sălbatic dom professor
Hai duceți-va. Data
viitoare vorbim despre inerție, deși nu știu ce o să va învăț că voi știți
totul despre asta. Sunteți experți, clasă a 6 a e toată într-o inerție.
Chicoteli.
Va salutăm Dom Profesor!
miercuri, 3 decembrie 2014
prea scurte
De câteva zile mi se scurge orașul pe gât și pe umeri cum li
se întinde rimelul pe chip adolescentelor fugite în lume.
Decembrie crește sub
picioarele mele. Se întinde peste noi.
Plapuma mi-e scurtă.
Ciorapii scurți, Tramvaiul scurt și prea bătrân pentru decembrie.
Mai nou ți se citește
Bucureștiul în obrajii, îmi zice mama de lângă sobă.
Intre 100 de picioare
M-am născut acum 320 de zile doar cu 3 picioare. A fost o
dramă în familie. Poate dacă mă nășteam în Africa nici nu băgau de seamă, dar
eu m-am născut într-un parc din Europa. Poate de aceea părinții mei s-au
hotărât să mă încalțe. Copiii m-au poreclit imediat. În 5 zile
de la naștere am fost trimiși în lume.
Lumea, în cazul meu, rezervația de la
periferia Vienei era așa cum sunt lumile în general- înspăimântătoare.
În prima zi am plâns și nu m-am mișcat din loc nici macar un centimetru. Frații
mei porniseră imediat. Erau grăbiți să ajungă, Dumnezeu știe unde. Pe de alta
parte, eu nu voiam altceva decât să stau la umbra unui copac și să ingurcitez
tot.
Într-o zi m-am ascuns într-o frunză. Mi-a plăcut și m-am
hotărât să îmi fac culcușul acolo. La putin timp după. un dăunător din neamul
nostru, dar cu mai puține picioare și cu antene mai multe mi-a mâncat culcușul
fără nici o greutate, fără să îi pese măcar că m-a dărâmat din pat. Ca urmare a trebuit să aplic pentru câteva
favoruri, așa că din luna în luna plăteam cu sucul propriu din spinare câte o
râma sau omidă, după caz, ca să primesc câte un petic de frunză aruncată prin
cine știe ce coclauri ale rezervației.
Așa mi-au trecut primele 2 luni din viață si pana la urma s-a intamplat. M-am trezit
într-o dimineață și am văzut miracolul nașterii. Corpul meu îmi năștea încă un
picior. Aveam 4. Pe lângă cele 100 ale fraților mei nu erau multe, dar pentru
mine erau minunate. M-am încolăcit și aproape că m-am otrăvit singur când am
încercat să îmi sărut propriul picior. Era minunea pe care o așteptasem.
Problema mea acum era cu ce să îmi încalț și acest picior.
Nu puteam să merg cu 3 picioare încălțate și cu unul desculț. Am fost la bancă,
dar ei nu creditează decât pentru frunze. Am mers la vecina din copacul de
lângă, dar n-a avut cu ce să mă ajute, căci păsările nu se încălță niciodată.
Cică auzise de la un cocostârc de un motan încălțat, dar asta de mult când era
copil. Vecina mea semăna putin cu mine. Era diferită de restul păsărilor - nu
îi plăceau insectele si manca doar verdețuri și grăunțe. Era singura mea
prietenă și o chema Mara.
Mara a murit repede, mâncată de o vulpe. Atunci am învățat
să plâng. Când plâng tot ce e viu în jurul meu moare. Auzisem că noi avem puterea
asta asupra pământului să îl facem sterp, dar nu crezusem până atunci. Era ca
și cum tristețea mea trecuse de noroiul și de pietrele de la suprafață și se
îmbibase adânc spre miez. La contactul cu miezul probabil s-au curentat
reciproc, altă explicație nu am, iar miezul s-a cutremurat și pe o rază de 1
metru a stins tot, in timp ce tristețea mea a rămas acolo înțepenită pe lângă
miez cred, căci eu mi-am revenit instantaneu. Mara murise, dar lăsase în urma
ei un cuib. Pe care I l-am invadat. Era mult mai bine decât să plătesc lunar
dări către omizi și râme prea zgârcite și econoame. Când am ajuns ușa era deschisă. Am găsit un
bilet pe masă si era chiar pentru mine. Tomiță, găsești
lângă grăunte și fân un pantof. L-am făcut special pentru tine, ți-am luat
măsurile în noaptea aceea când erai prea amețit să mai urci pe frunza ta. M-am
încălțat și a doua zi mi-a mai crescut un picioruș. Era al Marei.
Deja aveam 5
picioare, eram pus pe fapte mari. M-am hotărât să folosesc frunzele luate de la
bancă drept încălțări. Îmi luasem mai multe în spinare căci trebuia să plec.
Eram prea singur în zonă această a rezervației. Aveam doar doi veri ce nu
vorbeau cu mine, însă îmi mâncau toate frunzele și deși aveau multe picioare și
antene, între ele erau goi, prea goi pentru gustul meu.
Am pornit spre nord. Am călătorit 8 zile jumătate până ce am
ajuns într-un loc lângă apa. Nu mai văzusem atâta apă până atunci. Cei din
neamul meu strâng apa pe ochi și apoi așteaptă nopți întregi să îi pătrundă.
Mi-am luat două piciorușe și le-am înfipt în apă cu forță. N-am să uit niciodată senzația aceea. Rece. Plină. Fără tel, fără grabă să ajungă
undeva. Era acolo pentru picioarele mele. Ea asta știa să facă. Să fie apa
pentru picioarele mele. Nu mi-a fost de ajuns și am mai înfipt două. Mi-am
lăsat unul singur afară, să mă ajute să realizez că nu visez, să fiu readus la
realitate măcar printr-un picior, căci apa are tendința asta, să ne fure
picioarele și tot ce e între ele.
Am poposit într-o
zonă populată de furnici. Erau simpatice, muncitoare și ușoare. Mi-era greu să mă decid pentru una singură,
dar până la urmă m-a ales ea. M-a luat în cămară subterană, unde m-a întors cu
picioarele în sus și încet cu antenele ei ce îmi păreau că seamănă cu niște
fire dintr-un ghem de lâna, aspre și ferme, cu antenele ei mi-a mângâiat
fiecare picior. A ales într-un final unul singur pentru a-l conduce spre
torace. Fără să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine între timp și-a deschis
abdomenul, părea că își săpase o groapă acolo, în care cu antenele mi-a ghidat
piciorul ales. Când piciorul meu era înăuntrul ei deodată abdomenul s-a
pietrificat și mi-a retezat cu totul piciorul. Am leșinat de durere. A doua zi
îmi crescuseră încă două picioare în loc. De rușine că mă ranise, Amalia, căci
așa o chemă pe minunata doamnă a nopții, mi-a încălțat ambele picioare noi
într-o scoarță de copac pe care o păstra special pentru noaptea nunții ei. Era
totuși fericită că supraviețuisem. De obicei toți mureau la contactul cu
abdomenul ei deschis. Revăzuse scenele de o mie de ori în cap și nu înțelegea
ce îi determină pe toți să termine așa. Murind chiar la contact. “Ai să îți amintești de mine Tomiță, ai să le povestești
nepoților tăi despre mine?” “N-am cum Amalia.
N-am să-mi prind nepoții căci cei ca mine trăiesc maxim un an. Am să fac în
ultimele 5 zile din viață câteva ouă cu o femelă din neamul meu, dar mai întâi
să o gasesc”.
Atunci mi-am dat seama că frații mei de fapt nici nu erau
conștienți de graba de care dăduseră dovadă după primele 5 zile de viață. Cele
100 de picioare aveau propria lege și îi duceau către ele. Am hotărât să mai
stau o vreme cu Amalia. Era o viață minunată. Ea muncea toată ziua și îmi
aducea fix ce îmi place mie din pământ. Era plină de viață și riguroasă. Nu
trecea o noapte fără să îmi rupă câte un picior. Echilibrul meu interior era
extraordinar pe vremea aceea, probabil pentru că aveam 6 luni deja, căci la
fiecare picior rupt, alte două sau uneori 3 creșteau în loc. Era uimitor cum
Amalia mă transforma într-un mascul. O făcea fără greutate, o făcea la fel de
natural cum căra grăuntele în cămara subterană. Era în firea lucrurilor. În
firea ei să îmi rupă picioarele, dacă nu reușea să mă omoare, în firea mea să
mă regenerez. Într-o seară m-am gândit la Mara. În seara aceea Amalia nu mi-a
rupt nimic. M-a lăsat lângă scoarța de copac să plâng. I-am uscat jumătate din
casă. Mi-a zâmbit fericită a două zi și mi-a mângâiat încet picioarele. Am
știut atunci că n-avea să îmi mai rupă nici un picior. Era momentul să plec.
Mi-am luat la revedere cum am știut mai bine printr-o inscripție în lemn făcută
cu propriile antene. Amaliei reginei nopții i-aș dărui două picioare, dar în
schimb îi las un pantof, amintire
În timp ce cutreieram
parcul am realizat că picioarele mele nu se mai odihnesc cum trebuie în
pantofi. Am găsit un greiere pe drum căruia i-am dat primul meu pantof, primit
de la mama în dar, înainte să mă lase orfan. Mi-a mulțumit enorm. Avea să îl
folosească că husa pentru chitara electrică. Un pantof l-am aruncat în apa.
Trebuia să ofer o ofrandă și apei, iar restul pantofilor le-am dat următoarelor
viețuitoare cu care m-am întâlnit. M-am întâlnit și cu o râmă în drumul meu,
dar râmei nu i-am dat nimic.
Mulțumiri
pentru idee lui Andrei un băiețel de aproximativ 5 anișori care și-a
întrebat mama cum se încalță miriapozi.
duminică, 16 noiembrie 2014
Instrumentul
Mai avea două stații de autobuz. Stătea fix pe roată și
simțea cum instrumentul pe care îl purta înăuntrul ei se mișca și el o data cu
roata autobuzului. Îi era teamă să nu leșine acolo și să o prindă. Cu orice
pret trebuia să ajungă acasă. Mai bine să moară acasă decât în pușcarie.
N-a mai putut și s-a dat jos la prima. A mers pe jos până la
alimentara de la Șura Mare. A trecut pe lângă o biserică. S-a închinat repede,
așa cum învățase să se închine. Nu sta prea mult în fața bisercii fetițo,
atragi atenția. Așa îi zicea mătușa Ana.
Se gândea la sângele ce îi pătrundea fără milă chiloții albi din bumbac
și speră să nu își păteze atât de repede pantalonii. Instrumentul se mișcase.
Se prăbuși în genunchi. Bine că era 12.00 și nu prea era lume pe stradă.
Instrumentul a revenit la locul lui. Era totul bine momentan. S-a ridicat și a
mai mers câțiva metri. Pe stradă, s-a
întâlnit cu tanti Tanța. Era la poartă ca de obicei. Nu avea copii, nici măcar
un câine nu avea. Era ea și pisica Shiba. A salutat-o repede din cap și a
intrat în curte. Nu era singură acasă. "O doamne să nu fie mama acasă te
rog” S-a dus la baie și-a luat un lighean și s-a încuiat în dormitor. Gelu tocmai venise de la cursurile de
ospătar. A bătut insistent la ușă până când ea i-a deschis. Între timp reușise să își scoată
instrumentul. Când a văzut-o în cămașa de noapte cu prosoapele pline de sânge
sub ea și cu ligheanul lângă pat a vrut să sune imediat la spital. Nu l-a lăsat.
Atunci o sun pe mama. Nu. Nu vreau să știe mama asta. Știi ce ar face. Știi ce
și-ar face dacă ar afla. Îl sun pe el. Trebuie să fie și el aici. E și treaba
lui. Mihai, alo Mihai, vino repede. E vorba de Cristina. Nu pot să îți spun la
telefon. Te așteptăm acasă.
În juma de oră era aproape gata. Atunci a ajuns și el. Gelu
stătea lângă ea și tremura. Când a
intrat în dormitor Cristina i-a zâmbit. Ce faci Mihai? Nu trebuia să vii. Cum
să nu? Trebuia să mă chemi mai de mult. Trebuia să îmi spui ce ai de gând. Vrei să mori? Știi că poți să mori, nu?
Cristina își pierdu pentru moment cunostiinta. Gelu o stropi cu puțină apa pe
față și îi dădu cu oțet pe la nas. Mihai
nu mai zicea nimic. Mihai du te rog ligheanul la baie. Aruncă tot din el și fi sigur că se
duce. Nu vreau să vadă mama. Abia atunci observă și Mihai ligheanul și
conținutul lui. Era sânge, mult sânge și o substanță albă, părea lipicioasă.
Ființa din lighean părea un mic extraterestru, cel puțin așa cum își imaginase
Mihai extratereștrii. Avea capul foarte mare și un trup mic. Fusese în pântecul
Cristinei și și-l imaginase copil. Ar fi semănat cu ea. Se apleca și luă
ligheanul. Un miros înțepător îi tăie respirația. Cu greu a reușit să arunce
sângele și fetusul în wc. A tras apa peste cel ce putea să îi poarte numele. A
tras apa cu hotărâre, hotărârea ei.
Cineva sună la ușă. Miliția.
luni, 13 octombrie 2014
In absentio
Se spălase pe mâini. Reușise să clătească repede chiuveta de
sânge, iar resturile încrețite de carne crudă și piele blocate în sită le luă cu pumnul și le aruncă
la gunoi. "Sa arunce Crinu gunoiu” N-avea
chef să curețe. Îl aștepta Bibanu pe maidan să joace fotbal. Era antrenamentul lor pentru cupa
liceelor. Clasa a 11a B din Șincai trebuia să ia anul acela cupa. Era onoarea
lor în joc. Dacă luau cupa se făceau praf. Dacă nu luau cupa tot praf, dar
altfel de praf, fără gagici, doar ei ca frații.
Dăduse și pe la liceu. Trebuia să îl asculte la Economie.
Își citise în pauză lecția și copiase tema de la Maria Nătăfleț, colegă din
banca a 3 a, care își făcea toate temele. Urma să îi cumpere o bomboană de la
cofetărie într-o zi. “O să mă îngraș Mihai, de la atâtea
bomboane, numai promise” A luat 7. Trecuse clasa cu 5. Era mai mult decât
fericit. Lui Mihai i se dusese
vorba încă din clasa a 9a când în prima săptămâna de școală îi rupsese nasul
lui Andrei, de la 10 A, un mare șmecher: “Ce e cu
mersul ăsta pe tine? Ce te crezi, mare boss? N-ai aflat că pe coridorul
asta întâi trec eu apoi astia care sunt cu mine, iar bobocii la curu' vacii, și
dintre toți boboci tu, ultimul la rand”
N-ar fi vrut să se bată, dar trebuia să demonstreze că nu era genul care
să nu răspundă unei provocări. N-a zis nimic pe moment. L-a așteptat pe
smecheras în curtea școlii la 7.30 când toată lumea era în curtea școlii,
ultima țigară până să ajungi acasă, unde n-ai cum s-o dai fără să fii prins.
Ăla zâmbea tâmp. “Ce vrei mah bobocule? Ai tupeu, tre’ să
recunosc.” I-a dat din prima un
cap în gură. Apoi pumni, cum văzuse la taică-su când era mic. Dai și dacă n-a
căzut, mai dai și dacă tot n-a căzut, atunci fugi cât te țin picioarele.
Singurul lucru înțelept pe care îl învățase de la Nea Dorobantu.
In metrou din intamplare se intalnise cu Doina, o prietenă din copilărie. El a coborat la Brancoveanu, ea a continuat pana la Aparatori. Ar fi vrut să o fută. Ar fi vrut și ea, dar
n-a fost să fie. N-aveau unde. Bufneau în râs amândoi. Se lipeau unul de altul,
se înfierbântau și venea maică-să să îi
cheme la masă. Se enervau si pana la urma râdeau iar.
A mai fumat o ultima
țigară în spatele blocului. A urcat 4 etaje pe scări. Nu îi plăcea liftul căci
I se părea că în orice moment se poate prăbuși cu el. Ușă de la apartamentul
familiei Dorobantu era întredeschisă. El își amintea că a
închis-o. Poate o lăsase Crinu întredeschisă când venise de la școală.
Ce bătaie avea să capete. Numa’ să îl prindă că “al
dracu prichindel e rapid și se strecoară te miri pe unde”. Mihai intră în casă
grăbit. Se duse direct în dormitorul pe care era nevoit să îl împartă cu Crinu.
Nu era acasă. Se uită la ceas . Era 20.00. Frati-su trebuia
să fie de mult acasă. În baie sânge peste tot și ele înșirate așa cum le
lăsase, pe mărimi, să le curețe și să le tranșeze apoi, că să aibă maica-să cum
să le bage la congelat pentru iarnă. “Crinu.
Crinu ieși dracu de unde te-ai ascuns. Câtă bătaie meriti n-ai idée. Iesi de
unde esti si capeti doar un sut in cur. Atat. Iesi acum. Atat iti spun” Trecu
rapid și prin bucătărie. Ignoră cu desăvârșire biletul de pe masă, știa
deja ce zicea “Mihai, intarzi.
Pune tu masă, vezi că e tocană de cartofi în frigider și ai grijă de
Crinu să își
facă temele, mamă, să nu îl lași să se culce fără temele facute”.
Copilul familiei
Dorobantu dispăruse intr-o zi de joi,chiar pe 24
septembrie. Îl căutase peste tot. Pe la scările din apropiere, sunase la vecini
sau la colegi cu care Crinu se mai jucase. Se dusese la magazin, la tanti Tanța
de la 2 care îi mai dădea prăjituri din când în când, să îl păcălească să îi
fie putin cate putin nepotul care îi murise innecat. Lu’ Crinu îi
plăcea jocul, mai ales când primea negresă în schimb.
Era deja 22.00.
Maică-sa probabil era și ea pe drum. Ce să îi spună? Ce să facă între timp?
Si-a gasit de lucru. A dus gunoiul . In ghena copilul dispărut pe vine
tremurand si plangand. Copil de 12 ani jumate, aproape bărbat, după spusele lui
Nea Dorobantu’, când era îndeajuns de treaz să
încropească o frază inteligibilă. L-a luat în brațe. L-a dus în pat. “Nu mai pot să merg la baie. Nu mai vreau să fac pipi. Nu mai vreau. O
să fac pipi la ghenă. Jur fac pipi doar la ghenă. Nu mai vreau.”Hai culca-te
că mâine dimineață te trezesc mai devreme, să facem teme. Nu mai vreau
Mihai, nu mai vreau în baie. Pute.” L-a
lăsat așa repetând. S-a dus în bucătărie
și și-a aprins o țigară. Să îl prindă.
Trebuia să le ia pe
primele 2 să le curețe de pene. Apoi tranșarea era floare la ureche.
Suna cineva la ușă. Maică-sa avea chei. Știa cine e. Lăsă să
sune de câteva ori, apoi fără chef deschise ușă. Mai multe găini de tăiat. Le fura de la ferma unde muncea din când în
când. Isi urma traseul obisnuit: se
ducea direct în bucătărie să își aprindă o țigară. Apoi la o țuiculiță.
Mihai îl ignoră, băgă pentru ultima oara capul la frate-su în cameră. Era liniștit. Adormise.
Urma noaptea și curățenia în baie.
duminică, 12 octombrie 2014
Salut nocturn
Îți las amintire sub pernă, o unghie.
Să îți zgandare visele, să îți perforeze fantezii nocturne și apoi să te adoarmă pentru o săptămâna. Să te închidă într-un turn, să te elibereze cu o agrafă de aur, să te zgârie încet sub ureche. Mărturia mea în carnea-ți albă și oasele-ți pale.
M-a trecut o unghie pragul de la gândul de ieri. Așa mi-ai răspuns azi la bună dimineața.
Să îți zgandare visele, să îți perforeze fantezii nocturne și apoi să te adoarmă pentru o săptămâna. Să te închidă într-un turn, să te elibereze cu o agrafă de aur, să te zgârie încet sub ureche. Mărturia mea în carnea-ți albă și oasele-ți pale.
M-a trecut o unghie pragul de la gândul de ieri. Așa mi-ai răspuns azi la bună dimineața.
reciclare umana
Mi se descărcă degetul arătător, peste tot în jur epidermă și cerneală veche, păstrată din Școală.
Mi se descărcă oja și placa, peste tot unghii false și peri albi.
Mi se descărcă nebunia curentă peste ani de nebunie recurentă.
Mi se descărcă pofta de peste în clătite și tiramisu.
Pofta de dans, pofta de socializare perpetuă. Resturi de energie umană se încarcă peste zi.
Mi se descărcă oja și placa, peste tot unghii false și peri albi.
Mi se descărcă nebunia curentă peste ani de nebunie recurentă.
Mi se descărcă pofta de peste în clătite și tiramisu.
Pofta de dans, pofta de socializare perpetuă. Resturi de energie umană se încarcă peste zi.
botez
Culori alergate de un pictor nebun, așezate tacticos pe o lată Pânză de in.
De jur împrejur paie blonde și goale se întind și se lasă împinse în case cilindrice de culori răzgâiate și moi.
Mă chinui de o oră cu un pai de un roșu închis, să îți desenez pe burtică un buric în plus, prin care să îmi audă și vocea albastră și sufletul mov.
De jur împrejur paie blonde și goale se întind și se lasă împinse în case cilindrice de culori răzgâiate și moi.
Mă chinui de o oră cu un pai de un roșu închis, să îți desenez pe burtică un buric în plus, prin care să îmi audă și vocea albastră și sufletul mov.
joi, 2 octombrie 2014
Fold
Câștigase. În al 12-lea an, în fața porții 12, la masa de
lângă geam, ultima mână l-a salvat. Nu jucau poker. Pokerul era pentru cei din
avioane. Cei mai grei au avut mâinile pe
aceasta masă. Masa lui.
Jucase și cu Marinică a lu’ Popescu și cu Rechinu. Rechinu, mare om, cu ochelarii lui de bunic, cu spatele lat și cocoșat, cu dinți ascuțiți, de unde și porecla de Rechin. Avea cele mai sigure maini. Niciodată nu-I tremurau. Nu se lăsau prinse. Și când era să cedeze, o făcea rapid, fără ezitare. Își împingea ochelarii pe ochi și spunea scurt “La anul”. Era un caz rar. Își văzuse familia aproape în fiecare an. Când o vedea pe aia mică, pe Maria apoi o zi întreagă stătea pe scaun, cu mâinile rezemate de spătarul scaunului.
Marinică pe de altă parte când le vedea trecând uita cu totul de durerea de picior și țopăia înnebunit. Defilau fara mila, prin fața lui, pe partea cealaltă, pe la călători. Prima era Ania, o iubise la 15 ani. Acum avea vreo 50, blondă și melancolică așa cum fusese mereu, încărcată de bagaje pline de beberoane și pampersi pentru nepoțica de 1 an. Urmă Fabia, Catalina, Raluca. Pentru fiecare avea câte o privire și un fel de a ofta. Căci cum trecea câte una pe lângă el, nepăsătoare, fără să îl observe bineînțeles, el ofta, uneori ca un început de cântec, cu o notă mai sus decât orice putea urma, uneori scurt din gât și alteori un oftat pierdut, de bătrân.
In fiecare an alta masa si alta poarta din aeroport. Cand portile se terminau unii treceau dincolo altii ramaneau in continuare, inca o tura de porti, inca peste 200 de maini. Nu era nici un pericol, nu puteau fi observati. Erau barbati care in lumea aceasta doar atat stiau si isi doreau- inca o mana buna.
În 12 ani îi văzuse pe toți cum se reintalneau cu cei dragi,
e adevărat că doar pentru o clipă, dar și o clipă conta acolo unde erau ei.
Pierzi avionul într-o clipă. Pierzi o viață într-o clipă. Însă în cazul lor
totul se învârtea în jurul acelei clipe,
clipa în care unul câștiga. Când Petru
se așează la masa din față porții 12 știa că era ultima lui șansă. A mizat totul pe mână de 1, pe frunte. Totul
sau nimic.
S-a ridicat de la
masă. S-a dus spre graniță. Avionul tocmai ateriza. S-a uitat la ceas. Era
16.00 cand le-a zarit. Carmen avea déjà 15
ani. Prima lui nepoţică, déjà o domnisoara. Şi-o amintea ştirbă cu bretonul
ciopărţit, ţinea morţiş sa isi taie singura bretonul si cu zambetul larg. Ea si
sor-sa Karina il adorau. Furau tigari de la taica-su din pachet si le pastrau
pentru el, caci stiau ca tigarea il face inca fericit. Fumase pana in ultimul
moment. Spre final nu le mai recunostea. I-a zis Rodica, “cum tataie? Nu le mai
ştii bosorogule?Sunt puiuţii noştrii. Nepoatele noastre tataie. Le pupă
tataie de fete”.
sâmbătă, 16 august 2014
Cadou de la fete
Îl cunosc demult. Îmi fac veacul în buzunarul pantalonilor
kaki. I-a primit acum mulți ani de la prietenii lui. Îi poartă prea rar și în
mod clar nu sunt bine croiți, cel puțin în zona buzunarului din spate. M-a
aruncat acolo într-o sâmbătă. Eram în brașov și jucam barbut cu băieții din
cartier. Tocmai ce dădusem stemă stemă și iată cum mă culege zâmbind către o
fată frumoasă. Doamne ce norocos e băiatul asta, mă gândeam eu stând acolo în
palma lui. El părea mai interesat de mine decât de orice altceva în acel moment. M-a întors pe
toate părțile, mi-a suflat extremitățile de m-a apucat un gâdilici nebun, abia
mă abțineam să stau nemișcat.
Băieții de pe tarabă făceau un mișto nebun, ia zi Ghețuș
ți-ai găsit pereche? De-ți șulfă în ureche? Știe băi câți ani ai? Ești prea
tânăr pentru el. Eu îmi arătăm mușchii
printre degetele lui. Ce să-I faci? În față băieților trebuie mereu să menții o
anumită prestanța. Atitudine, îți spun.Atitudine. Deși în sinea mea îmi puneam
tot felul de întrebări.
O fi vreun scrântit dintr-acela ce ne aliniază pe toți
într-o carte și ne uită acolo cu anii? O fi vreun travestit ce își face fuste
din monezi vechi? În viața mea câte am auzit despre oamenii ăștia.. nimic nu mă
mai miră. Într-un final fata frumoasă
n-a mai suportat. I-a aruncat o privire care însemna a ori
cumperi acum, ori eu plec pe jos. Și nici măcar mie nu îmi surâdea ideea ca ea
să plece pe jos. În mașină m-a ținut fața. Și ei îi plăcea de mine, dar parcă
mai puțin ca lui. Bărbatul la semafoare mă mai lua puțin la scanat. Poate îl vand. N-ai să-l vinzi, că tu prinzi drag de lucruri. Îți spun
de data asta îl vând. Cum ai vândut mașina de scris găsită în gunoaie? În
Germania nu se numesc gunoaie, sunt centre de reciclare. Și ce te
plângi? Nu vezi ce bine arată? Am recondiționat-o. Da. E frumoasă. Nu face
nimic, dar e frumoasă. Cam ca o femeie îi zice el fără să gândească. Îmi plăcea
tipul. Era sincer. Bineînțeles că a fost taxat. Nimic nu trece prin urechile
unei femei fără un filtru de calitate.
Când eram mic am fost o vreme cercel, dar n-a mers. Le
șopteam noaptea numai porcosenii și se trezeau întotdeauna în timpul nopții
transpirate și fără să știe ce le-a lovit. Dădeau mereu vina pe mine, prea mare
cercelul asta, nu pot dormi cu el, parcă e prea mare să îl și port. Așa m-au
dat la topit și m-au făcut ce sunt azi. Un derbedeu ar zice mamă mea adoptivă.
Un băiat de băiat ar zice băieții mei de pe tarabă lui Moș Grigore Brașoveanul,
dar nu sunt nici una nici altă, azi sunt ținut prizonier de niște pantaloni
kaki. Nu-I grabă. În cele 5 luni de când am ajuns în casă Barosanului mi-am
făcut planul. Am reușit să găuresc pantalonii și privesc toată lumea prin acea
găurică.
Barosanul nu-I așa rău. E chiar de treabă, dacă aș fi animal
de companie mai că mi-ar plăcea să mă mângâie din când în când. E muncitor și
respectos. Nu se prea întinde mai mult decât îi este pătură și dacă pantalonii
kaki au o mică găurică pe cine deranjează? E loc de ventilație. Nu nicidecum
nu-I băiat rău. Uneori scoate niște zgomote pe care nu le-am mai auzit nici
măcar la femeile însărcinate în portofelul cărora am rezidat și uneori se
enervează și când e nervos, ei bine atunci I se întuneca ochii și degeaba mai
încearcă indianul din celălalt capăt al lumii să negocieze, el chiar de pe WC
îi trage un mail, parese că în epocă asta a monezilor lui Eminescu, oamenii nu
și-o mai trag cum o făceau o data, pe stradă, pumn în față, stomac în pumn ci
și-o trag pe WC printr-un procedeu extraordinar de efficient a Emailul. Se și potrivește pe deoparte, doar am auzit și eu
de vase email. Este inspirational aproape. Și i-o trage barosanu’ indianului și salesilor și legalului de la 2 noaptea până la 5
dimineață. Este încântat din când în când scoate și sunete de victorie.
Se aude și câte un zgomot dintr-acela mai puțin pământean cu care m-am
obișnuit. Dacă stau să mă gândesc mi-e cam greu să îl părăsesc pe Barosan. Este
barosan de barosan cum ar zice băieții mei pierduți cine știe pe ce tarabă.
Însă nu m-am topit și remontat monedă că să fiu prizonier într-o pereche de
pantaloni kaki, primiți acum 5 ani “cadou de la fete”.
Ah da, fețele astea ale lui sunt multe. Cine și-ar fi închipuit că are atâtea
prietene femei. Frumușică nu se supără.
Ea știe că nu sunt fețe rele. Frumușică-I și ea tare drăguță cu părul ei
lung și frumos, din când în când nu știu ce-I vine de-l da cu o substanță cică
lipicioasă, cel puțin așa zice barosanul. Barosanului nu prea-I place, dar ce
să te faci și cu femeile astea. Îmi zicea și mie mamă adoptivă să îmi caut o
față frumoasă, să ne topească împreună, să ne facă verighete, dar nu vreau. Nu
mă simț pregătit sufletește pentru o nouă topire, sunt prea tânăr am doar 187
de ani. Iată-mi și șansa. A venit bunica. Pune la spălat pantalonii kaki. Este șansa
mea de evadare. Ah nuuuu m-a ginit. O să
mă bage la mititica.
Ø
Ai încercat să evadezi din pantaloni Kaki?
Ø
Nu doamnă, nu, doar
am alunecat. Încerci să mă înșeli pe față?
Ø
Recunoaște sau te
fac cercel.
Ø
Ah nu.. va rog nu
cercel.
marți, 15 iulie 2014
Turbo
Nu era sigur dacă prezervatizul se rupsese sau nu. A luat-o de o mână atunci și i-a spus secretul lui. Gana, cum îi spunea el, nu s-a pierdut cu
firea. Cunoștea prea bine riscurile meseriei.
Cât el se îmbrăca, femeia goală s-a lăsat pe vine în mijlocul patului și
a început să cânte. Cânta un cântec de leagăn din țara ei. Cu greu și-a luat
inima în dinți să înceapă tratamentul nou. Și mai greu i-a fost să plece în
fiecare seară de acasă și să o lase pe maică-să în lacrimi, strigând după el că
după un copil pierdut. Avea doar 19 ani și trecuse deja prin 4 operații
complicate. Și totuși el nu își petrecea nopțile în spital.
A ajuns acasă târziu, era aproape trei. Maică-sa și soră-să
îl așteptau în living. Nu le-a băgat în seamă, nici nu le-a salutat, destinația
finală și singura care conta- dușul. A dat drumul la apa și și-a dat pantalonii
jos. A intrat în dus cu tot cu tricoul cu imprimeu. Și-a luat mădularul în
mână. Îl mângâia și îl spăla ritmat. Știa că efectul medicamentelor nu ține
mult. Știa că maica-să îl aștepta la ușă băii să îl conducă până în cameră. A
fost singură lui șansa la libertate și acum trebuia să scoată de peste tot
mirosul acela penentrant și dulce de păsărică neagră. Și dacă s-a rupt? Mihnea zâmbi în
oglindă.
Ce putea fi mai
frumos decât să o vadă pe Gana întinzându-și picioarele bulanoase de un negru
că pământul de arăt primăvară. Se credea o mare artistă și pentru el asta și
era. Ea prinsese drag de maimutoiul plin de cicatrici și îl primea cam când
vroia el. Uneori nu putea. Ea râdea de el fără milă și își trecea unghiile
roșii peste mădularul căzut. Se mai întâmplă maimuțoiule mic, se mai întâmplă
îi spunea ea zâmbind, dar nu chiar atât de des asta sigur. El nu știa ce să îi
spună. Nu avea ce să îi spună. Stătea puțin cât ea se dezmierda dezbrăcată,
pozând pentru el în toate ipostazele se ridica și pe la 2 plecă spre casă. De
mai multe ori în cele 3 luni de când o vizită pe Gana observase că îi lipseau
bani din portofel. În viață totul se plătește și întotdeauna înainte, uneori și
după, dacă te lasă să îi spui Gana. Venea din Uganda. Fusese adusă special în
țară pentru bărbați cu gusturi alese. Vorbea extrem de bine românește, chiar cu
puțin accent moldovenesc. L-a amuzat pe Mihnea, de aceea o și alesese tocmai pe
ea dintre toate exponatele.
Un doi trei la perete stai. Te-am văzut- Mihnea înapoi la
perete. Nu e correct nu m-ai văzut. Ba da, cu coadă ochiului. Demonstrează. Îți
spun. Nu eu te spun că trișezi. Nu mă mai joc cu ține nici dacă zice mamă. Ce
crezi că eu mă mai joc? Ești un trișor. Nu sunt. Ba da ești. D-aia nu se joacă
nimeni cu tine că ești un ciumat.
Mami, dar de ce sunt eu bolnăvior? Nu știu Mihnea. Și tati?
Tati e obosit, n-a putut să vina nici azi. Mi-a zis asistenta că eu trebuie să
fiu puternic și să uit că am boala asta. Nu Mihnea, nu trebuie să uiți
niciodată. Ea este meduza prinsa de picioarele noastre acum.
Ce am eu mami? Ce ai
puiule? Este puroi cum a avut Maria anul trecut? Nu Mihnea,
tu nu ai puroi. Ah hiu, ce bine că Maria
arata amuzant cu gâtul umflat și ce voce avea. Ai un virus puiule, un virus care trage toata viata intr-un singur punct din corpul tau. Trebuie sa decizi tu care este punctul acela si sa profiti cat poti de el.
A venit și ea la înmormântare.
Își făcuse un obicei din a nu se duce la evenimente importante din viață
clienților ei, dar maimutoiul era diferit. Era de nerecunoscut. A început să
plângă.Vroia să plece dar la ieșirea din capela a dat de maica-să lui Mihnea.
Vorbea automat, că o mașină. Se vedea că pompaseră în ea Xanax sau poate altele
mai puternice. Zbiera și blestema din
când în când, dar pe ea a luat-o de mână și a strâns-o tare. I-a șoptit doar - fugi Gana fugi.
Mami de ce nu se joacă nimeni cu mine? Ei Mihnea, cum nu se
joacă nimeni? Nu mă joc eu în fiecare zi? Da, dar Maria zice că sunt
ciumat. Ești cum? Ciumat. Ce e un ciumat mami? Cum Mihnea? Ești băiat mare și
nu știi ce este un ciumat? Este un om gumă. Știi tu cum faci forme din gumă,
când o scoți din gură și în loc să o arunci te joci cu ea și eu te cert? Ei
bine de la ciungă vine ciumă și uite așa sunt și oamenii ciumați, oameni de
gumă. Mami mami pot să fiu eu ciumat de Turbo galbenă ? Pot pot? Și Maria să nu
fie nici o ciumată.
sâmbătă, 21 iunie 2014
Procesul Morbus
Nu vă puteți omorî propriul bunic. Nu vă accept cazul pentru că nu aveți nici o șansă
să câștigați procesul. Până la Radu Costache toți o refuzaseră .În ziua
procesului Mia optă pentru o bluză bej de mătase și o fustă neagră până la
genunchi. Nu avea decât 18 de ani, însă trebuia să pară de 30.
Latina și istoria fuseseră mereu punctele ei forte. În clasa
a 11-a câștigase olimpiada națională la Istorie. În același an bunicul, care îi
și era profesor de istorie fusese diagnosticat cu așa zisă boală a uitării.
Nimeni nu știa cum să reacționeze. Bunicul avea 65 de ani si era perfect
sănătos. O crescuse de la 10 ani, când părinții ei plecaseră în Italia, "sa ne ajungem și noi ca altii”. Mia a citit tot ce se putea
legat de boală. Au vorbit cu cei mai buni medici neurologi chiar și cu
psihologi. a"Trebuie să vă țineți bunicul
ocupat. Să își folosească creierul. El mereu și-a folosit creierul. Cum a putut
dezvolta boala asta? Nu vă pot răspunde. Nu stim”. Mereu același
răspuns.
În primul an schimbările nu au fost mari. Începuse să se încurce în date de naștere sau
zile ale săptămânii, dar lucrurile importante le ținea minte. Pentru a-l ajuta să își mențină mintea
ocupată, Mia juca șah cu el în fiecare seară, asta până când a luat regina de
negru în mână și n-a știut ce să facă cu
ea. A aruncat-o după pat și a decretat
că era cel mai prost joc din lume. De ce mă oblige Maria? De ce mă obligi mereu
să fac numai ce vrei tu? Bunicule Mia sunt. Maria a murit. Maria a murit
demult.
Sâmbătă era ziua în
care se jucau de-a istoria. Cum se întorcea de la meditațiile la matematică îi
punea întrebări cheie despre momente istorice de cotitura naționale sau
mondiale, n-avea importanță căci profesorul Capanescu era o adevărată
enciclopedie. Nu crezuse că bunicul ei va
uita vreodată anul bătăliei de la Rovine.
În acea seară și-a sunat părinții.
În puținul timp pe
care nu îl petrecea la școală, cu bunicu’ sau
învățând pentru admitere, Mia se oferise voluntar la azilul de bătrân
Armonia 2, din sectorul 1 căci era și aproape de casă. Acolo a întâlnit-o pe
doamna Ioana. Era în ultimul stadiul când a cunoscut-o. Degradarea era vizibilă
de la o săptămâna la alta. Era violentă, nu mai știa să mănânce, nu își mai
dădea seama când avea nevoie la toaletă, vorbea, dar vorbea într-o limbă
necunoscută care îi aducea aminte de gânguritul bebelușilor și nu își mai
aducea aminte nimic. Istoria ei de om se ștersese cum o ștergeau infirmierele
la fund cu o cârpă roșie în fiecare seară. Abia atunci Mia a înțeles ce era cu
această boală. Era cel mai cumplit lucru care I se putea întâmpla unui om. Viu
fiind, să uiți absolut tot ce ai trăit până atunci. Era ca o bomb ape care
cineva din nu știa ce motiv o pusese în sufletul bunicului ei și când detona,
miile de bucățele de ieri și de acum 20 de ani, toate se împrăștiau nimeni nu
știa unde.
"Mia tu ai avantajul miilor de ani din urmă, ai la
dispoziție o bancă de cunoaștere nelimitată și toate greșelile notate vreodată,
ale oamenilor dinaintea ta. Mia tu ești începutul unui început." așa îi zicea
bunicul când era copil și era tristă
La un timp după ce au ajuns acasă părinții Miei au vrut să
îl închidă la Armonia. Acolo îi e mai bine, acolo are ajutor specializat.
Nicăieri nu îi e mai bine. Mai bine nu mai există din acest punct încolo.
A luat hotărârea
imediat dup-aceea. Bunicu încă își amintea de copilăria lui, de Măria, de soția
lui, de fiicele lui. Erau amintiri de cretă, dar erau acolo undeva și încă
râdea la ele.
Problema era că nu numai că vroia să îl omoare, dar vroia să
poată fii omorâți toate doamnele ioana și toți bunicii din lume, care treceau
prin asta. La diagnosticare să semneze un formular, după ce aflau absolut toate
detaliile bolii “Optati pentru eutanasiere prin
injectarea cu otravă? Da/ Nu” Îl
cunoscuse pe Radu Costache la ziua unei mătuși dar uitase complet de existența
lui. Și-a dat seama că îl știa când a intrat în cabinetul lui și l-a văzut în
spatele biroului.
Te cunosc de undeva,
cea mai ridicolă replică pe care ar fi putut-o da în acel moment
Radu îi zâmbi și o
invită să îi povestească care este problema. Avea bani, căci părinții ei îi
făcuseră un fond special, pe care ea îl supranumise – a.k.a
părinte. Cand le-a explicat gluma casierele de la bancă au ras cu
jumătate de gură. Acum în sfârșit avea să îi folosească la ceva cu adevărat
important.
Marele profesor
universitar, Capanescu Mihai, a murit în miezul zilei de 30 Aprilie, din cauze necunoscute,
chiar in miezul procesului Morbus, cum il numise presa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)