Procesul Morbus

Nu vă puteți omorî propriul bunic.  Nu vă accept cazul pentru că nu aveți nici o șansă să câștigați procesul. Până la Radu Costache toți o refuzaseră .În ziua procesului Mia optă pentru o bluză bej de mătase și o fustă neagră până la genunchi. Nu avea decât 18 de ani, însă trebuia să pară de 30. 

Latina și istoria fuseseră mereu punctele ei forte. În clasa a 11-a câștigase olimpiada națională la Istorie. În același an bunicul, care îi și era profesor de istorie fusese diagnosticat cu așa zisă boală a uitării. Nimeni nu știa cum să reacționeze. Bunicul avea 65 de ani si era perfect sănătos. O crescuse de la 10 ani, când părinții ei plecaseră în Italia, "sa ne ajungem și noi ca altii”. Mia a citit tot ce se putea legat de boală. Au vorbit cu cei mai buni medici neurologi chiar și cu psihologi. a€"Trebuie să vă țineți bunicul ocupat. Să își folosească creierul. El mereu și-a folosit creierul. Cum a putut dezvolta boala asta? Nu vă pot răspunde. Nu stim”. Mereu același răspuns.

În primul an schimbările nu au fost mari.  Începuse să se încurce în date de naștere sau zile ale săptămânii, dar lucrurile importante le ținea minte.  Pentru a-l ajuta să își mențină mintea ocupată, Mia juca șah cu el în fiecare seară, asta până când a luat regina de negru în mână și n-a știut  ce să facă cu ea.  A aruncat-o după pat și a decretat că era cel mai prost joc din lume. De ce mă oblige Maria? De ce mă obligi mereu să fac numai ce vrei tu? Bunicule Mia sunt. Maria a murit. Maria a murit demult.  

 Sâmbătă era ziua în care se jucau de-a istoria. Cum se întorcea de la meditațiile la matematică îi punea întrebări cheie despre momente istorice de cotitura naționale sau mondiale, n-avea importanță căci profesorul Capanescu era o adevărată enciclopedie. Nu crezuse că bunicul ei va uita vreodată anul bătăliei de la Rovine.  În acea seară și-a sunat părinții. 

 În puținul timp pe care nu îl petrecea la școală, cu bunicu’ sau învățând pentru admitere, Mia se oferise voluntar la azilul de bătrân Armonia 2, din sectorul 1 căci era și aproape de casă. Acolo a întâlnit-o pe doamna Ioana. Era în ultimul stadiul când a cunoscut-o. Degradarea era vizibilă de la o săptămâna la alta. Era violentă, nu mai știa să mănânce, nu își mai dădea seama când avea nevoie la toaletă, vorbea, dar vorbea într-o limbă necunoscută care îi aducea aminte de gânguritul bebelușilor și nu își mai aducea aminte nimic. Istoria ei de om se ștersese cum o ștergeau infirmierele la fund cu o cârpă roșie în fiecare seară. Abia atunci Mia a înțeles ce era cu această boală. Era cel mai cumplit lucru care I se putea întâmpla unui om. Viu fiind, să uiți absolut tot ce ai trăit până atunci. Era ca o bomb ape care cineva din nu știa ce motiv o pusese în sufletul bunicului ei și când detona, miile de bucățele de ieri și de acum 20 de ani, toate se împrăștiau nimeni nu știa unde.

"Mia tu ai avantajul miilor de ani din urmă, ai la dispoziție o bancă de cunoaștere nelimitată și toate greșelile notate vreodată, ale oamenilor dinaintea ta. Mia tu ești începutul unui început." așa îi zicea bunicul când era copil și era tristă

La un timp după ce au ajuns acasă părinții Miei au vrut să îl închidă la Armonia. Acolo îi e mai bine, acolo are ajutor specializat. Nicăieri nu îi e mai bine. Mai bine nu mai există din acest punct încolo. 

 A luat hotărârea imediat dup-aceea. Bunicu încă își amintea de copilăria lui, de Măria, de soția lui, de fiicele lui. Erau amintiri de cretă, dar erau acolo undeva și încă râdea la ele. 

Problema era că nu numai că vroia să îl omoare, dar vroia să poată fii omorâți toate doamnele ioana și toți bunicii din lume, care treceau prin asta. La diagnosticare să semneze un formular, după ce aflau absolut toate detaliile bolii “Optati pentru eutanasiere prin injectarea cu otravă? Da/ Nu”  Îl cunoscuse pe Radu Costache la ziua unei mătuși dar uitase complet de existența lui. Și-a dat seama că îl știa când a intrat în cabinetul lui și l-a văzut în spatele biroului. 

 Te cunosc de undeva, cea mai ridicolă replică pe care ar fi putut-o da în acel moment

 Radu îi zâmbi și o invită să îi povestească care este problema. Avea bani, căci părinții ei îi făcuseră un fond special, pe care ea îl supranumise – a.k.a părinte. Cand le-a explicat gluma casierele de la bancă au ras cu jumătate de gură. Acum în sfârșit avea să îi folosească la ceva cu adevărat important. 

 Marele profesor universitar, Capanescu Mihai, a murit în miezul zilei de 30 Aprilie, din cauze necunoscute, chiar in miezul procesului Morbus, cum il numise presa.