Sahara

S-a născut într-o zi de marți, în toiul unei ierni ca cea din 76’. În 10 minute s-a isprăvit, în ambulanță, nici n-a apucat să intre bine pe poarta Spitalului Județean. Se grăbea să își sărbătorească triumful propriei nașteri printr-un țipat sănătos. Nu fusese un copil frumos, avea nasul un pic cam lung și avea pielea plină de bubițe mici, icter ziseseră doctorii, dar bunică-sa femeie cu frica de Dumnezeu și cu știința lumilor trecute știa mai bine. În timp bubitele trecuseră aproape cu totul. O spălau cu ceai de musețel și o ungeau apoi cu o alifie prescrisă de domnua€™ doctor Mihăilescu. Se grăbea să crească, așa cum se grăbise să iasă. Se grăbea să facă tot ce putea face un copil vioi și isteț, răsfățat de toți. Îi ziceau Coco și ei îi plăcea și se răsfața “Coco vrea un pup mare mare uite atâta de mare”  și făcea în aer o inimioară cu mâinile ei mici. Ei râdeau și erau toți siguri că era cel mai deștept și mai frumos copil. Bunica o căuta de păduchii, pe care îi împărțise cu țiganii cu care se juca în curtea școlii, tot bunica se juca cu ea de-a doamna învățătoare și chiar a învățat-o să scrie “mama”, “tata” și “Coco”. Se mai și supăra bunica din când în când, căci Coco avea obiceiul de a culege pietricele rotunde pe care le punea pe păturica ei și le desena cu acuarele ochii, nasul și o gură mare mare, ca să aibă loc să râdă. Bunica o certa și îi arăta păpușile frumoase, cu părul lung blond și negru, dar lui Coco nu îi plăceau păpușile, păpușile nu aveau suflet. 

Când Coco dormea, uneori bunica o privea de pe scaunul de lângă pat, unde croșeta câte un șoșon rătăcit și din când în când îi aluneca câte o lacrimă pe obraz. Într-o zi a găsit fata lipită de un zid. Vorbea și zâmbea. Ești proastă Mario proastă, asta i-ar fi zis Gheorghe saracu' dacă mai trăia, nu te mai gândi la prostii, nu influența tu cu superstițiile tale destinul fetii noastre. Era prea bătrână să nu creadă, iar fata lor se grăbea să crească.   

 

 “Am venit să fur Bucureştiul”

Pentru Zarnaştenii mutați în București nu exista o jignire mai mare decât să fie numiți bucureșteni. Se grăbise să ajungă în București, unde te deplasai pe sub pământ, îți luai casă și mașină  după ce deveneai corporatist și ajungeai mediu și bucureștean. Coco n-ar fi vrut să ajungă "bucureștean". Păstra Bucureștiul , o piatră albă, rotundă, culeasă de pe lângă Casa Poporului, în buzunarul de la rochia neagră de la Zara, pe care și-o luase din primul salariu, singura ei rochie de la Zara și îl scotea la plimbare abia seara când pleca de la birou. În timp s-a îndrăgostit. Iubicul i-a luat o bicicletă de oraș, să se vadă diferența între Coco și Nicole. Dintre toate părțile Bucureștiului pe care Coco și le adăuga la colecție, cel mai mult îi plăcea zona veche. Se dădea jos de pe bicicletă și seara lângă zidurile vechi pline de graffiti din Centrul Vechi, începea cu genuncii pe care îi lipea de o piatră roșie, apoi continua cu picioarele, burtica și pieptul. Se lipea cu totul de zid, urechea stângă era obișnuită cu zidul din Centrul Vechi, de lângă Sahara. Recunoștea fiecare tremur, fiecare șoaptă. Aici  Coco se regăsea. Nicole nu. Ei îi era teamă.  

Trebuia să plece cât mai repede spre Zărnești. Iubi nu putea veni, n-auzise exact răspunsul, ceva de birou, ședința iubi ședință importantă. Sunt sigur că o să fie totul bine. Sună-mă când ajungi. Coborî din bloc se urcă pe bicicletă și porni spre Sahara. Era sâmbătă la prânz. Se lipi grăbită de zidul ei. Și-ar fi dorit să plângă, dar nu putea în schimb începu să țipe. Nu părea să o audă cineva. Nu știa cât timp a trecut când în sfârșit  a încercat să se desprindă de zid. N-a reușit. Și-a dat curând seama că textura zidului se schimbase,nu mai era tare ci părea de gelatină, o gelatină cărămizie. Și-a înfipt degetul mare de la mâna dreaptă în gelatină și o senzație de greață și amețeală a cuprins-o. Nu părea să aibă incontro. A respirat adânc, apoi ținându-și respirația cum făcea când se întrecea, cu vărul Ionel demult, în alt timp. Intră cu totul în zid. 

 

Iubicul a anunțat poliția. Nimeni n-a observat ca pe zidul de lângă Sahara scria simplu “A venit și ziua în care am furat Bucureştiul"