Pe scara Giei

Era 3 dimineața și veneam acasă pe drumul rușinii. Aveam buzele roșii cum le am mereu și sandalele în mâini.

Cine poate urca 5 etaje cu tocuri de 10 ? L-am remarcat când să intru în apartament, stătea chiar în pragul ușii vecinului meu, aproape lipit de ea recitând ceva. Inițial nu înțelegeam cuvintele apoi am realizat instant ce bombănea bărbatul ce puțea a alcool dintr-acela ieftin din crâșmele în care mă ducea tataie uneori să își ia o dusculita pentru drum. 

Am vrut să intru în apartament,dar ceva m-a oprit. Ritmul recitării, care de fapt era o interpretare, a crescut. M-am oprit și eu în fața ușii mele și am așteptat ca un spectator bine crescut, tăcut, cu sandalele în mână și atentă  să termine. Inițial am crezut că shoturile de tequila abia acum își fac efectul, dar cât de beat să fii să inventezi un om și nu orice om, un om care recită din Shakespeare cu o pasiune pe care de mult nu o mai simțisem pe scenele din România, într-o piesă cum e Hamlet.

Trecuseră mulți ani de când terminasem Școala de Arte la Brașov. Trecuseră mulți ani de când mă mutasem în capitală că să îmi pun pe picioare propria firmă de curierat. Mi-a mers bine o vreme, asta până când n-a mai mers deloc și a trebuit să mă reprofilez că orice om inteligent și fără alte opțiuni în PR. Sunt mai nou specialistă în PR. I-aș fi putut face cu ușurință PR omului din fața mea, asta cu ajutorul unei băi și unei sesiuni de dezalcolizare, parcă și vedeam Gia Martinescu printr-un act de voința îl salvează pe vagabondul extrem de talentat, pe care instinctiv îl botezasem Petru.

Când a terminat nu m-am putut abține și am aplaudat. S-a întors și a făcut o reverență. Mi-a zâmbit politicos și m-a întrebat dacă nu cumva am o țigară la îndemână.N-am zis nimic. Nu vroiam să îi dau nimic, mai ales o țigară.S-a așezat în fund pe presuletul din fața ușii domnului Constantinescu. Mă întreb ce ar fi zis domnul Constantinescu, înțepatul blocului, care face reclamație pentru orice zgomot nelalocul lui, ce față ar fi făcut să îl vadă pe Petru, sau cum l-o chema, în fund, bând câte o dușcă dintr-o sticlă de rom.  M-a întrebat politicos dacă nu vreau și eu o gură. Am început să râd și i-am zis că nu.  Nu mai aveam ce face acolo, omul și sticla intraseră în jocul lor obișnuit.  

Am intrat în apartament, m-am îmbrăcat în pijamale, mi-am dat în surdină drumul la muzică, un jazz liniștitor și am amânat dușul pe dimineață, eram prea obosită pentru dus. M-am băgat în pat și n-am putut să închid un ochi. Mă gândeam doar la omul de pe hol. Omul căruia probabil îi era frig, care poate se simțea singur, care părea extrem de bine crescut și binevoitor, omul ce foarte bine ar fi putut să fie țâțâie, într-o seară în care băuse prea mult, dezorientat și singur, bine țâțâie n-a recitat în viață lui Shakespeare nici nu sunt sigură că a auzit de Shakespeare. Am luat o pătură și am ieșit pe hol. L-am găsit chircit cu picioarele la piept, într-o parte, ținând în brațe sticla, ca pe un copil. L-am învelit.  

 "Sper că nu v-am trezit domnișoară » Gia, mă numesc Gia. Domnisoara Gia, ce fericiți trebuie să fie părinții dumneavoastra” Ei nu chiar așa de fericiți, căci am 30 de ani și nu m-am măritat, nici gând de copii, iar ei se apropie de 65 amândoi. «Nu-i așa domnișoară. Noi ne-am grăbit, ne-am grăbit să facem copii căci nu erai om fără copii care să îți poarte numele și unde am ajuns? Eu unul am ajuns să caut prin gunoaie pentru masa de prânz și să recit poezii de Blaga în tramvai, pentru un bănuț pe care îl investesc cum îmi place mie » îmi zise bătrânul mangaindu-și copilul de la piept. Am tăcut amândoi. După un timp el a adormit, iar eu am intrat in apartament. După câteva minute l-am auzit strigând, o striga pe o anume Maria și înjura de mama focului. Am ieșit în fugă. L-am rugat să facă liniște. Daca se trezeau vecinii sigur l-ar fi dat imediat afară.Mă piș pe vecini. Mă piș pe toti. Futui pe fiecare in urechea dreaptă. Ce credeți domnișoara, credeți că nu știu eu cum sunt vecinii? De cate ori nu m-a oprit Maria, chiar aici pe palier, de cate ori nu m-a oprit să nu mă duc peste administrator, facă-i-se oasele oale și ulcele de neghiob zgărcit, al dracului de zgărcit vă spun. Și Maria, ea tot pe mine mă blestema și se enerva de trezeam fata.Bătrânul își întrerupea povestea doar ca să mai tragă o dușcă, pentru curaj știti dumneavoastră.Mă iubea firar inima ei de gheață putrezită, mă iubea chiar și când eram bărbos, sau cu părul mai lung și creț cum îmi plăcea mie să îl port pe atunci, căci  de fapt« nu contează cât de lung ai părul » nu ?Am avut și un copil împreună. I-am pus numele Mara, Mara după mama și eram fericiți și enervant de obișnuiți. Ne-am luat și noi imediat ce a rămas ea  gravidă.» Ce-o să zică lumea ? Ce-o să zică vecinii? Ne facem de râs » Așa ziceau și mama și mama ei. Tații noștri, ei bine ei nu prea aveau ce să zică. Ne-am luat într-o sâmbătă în iunie, la Biserică Sf Constantin și Elena.

Ne iubeam în fiecare dimineață, înainte de micul dejun, chiar și gravidă fiind ne plăcea să ne iubim. Și ea se împlinea pe zi ce trecea și eu mă chinuiam să câștig mai bine, dar vorba maică-sii, văi de capul vostru mamă, cu el artist și cu tine gravidă. Chiar așa a fost. Vai de capul nostru. Când am luat-o pe Mara în brațe mi s-a părut că e urâtă. Ce copil urât, cu nasul mare și ochii mari, coadă îi mai lipsea și gata. Avea și urechile puțin clăpăuge, fix că ale mele așa. Bătrânul își atingea urechile și zâmbea în gol. 
 După un moment de tăcere continuă” Începuse să îmi meargă mai bine la teatru, mă alegea nenea Diaconescu și ăsta alt nenorocit m-a ținut multă vreme în figurație la început și apoi numai roluri secundare mi-a dat. Pe atunci deja mamă-sa și eu nu ne mai iubeam dimineața, ne iubeam rar și pe fugă, cu hainele pe noi,  pierduți în ale noastre. Eram fugarii relației ce a fost, nedormiți și nesperat de senini pregăteam micul dejun împreuna, automat ca într-o piesă de teatru, fiecare își știa foarte bine locul pe scenă» 

Mi s-a făcut milă de el. Am dat să îl iau de mână. Și-a retras-o imediat. « Nu vreți să știți unde a fost mâna aceasta » M-a rugat să intru în casă. L-am rugat să ia niște bani, n-a vrut. I-am dat un pachet de țigări, pe acela l-a acceptat încântat » Ce sunt domnișoară? Dunhill? Ah ce fumam și noi în spatele teatrului, ce fumam domnișoară, fumam și rădeam de Gheorghiță, ce talent avea Gheorghiță și ce pierdere pentru noi pentru toți. Am fost anul trecut la înmormântarea lui, nu m-au primit hoții, credeau că am venit să fur, dar eu domnișoară Gia, eu nu fur niciodata»

Când am deschis ușa apartamentului a două zi de dimineață bătrânul plecase cu tot cu pătura mea, în schimb domnul Constantinescu comenta cu administratorul blocului comportamentul generației din ziua de azi.