Amintiri din Casa Domnului

Trebuie s-o fac și p-asta. Nu înteleg de ce bătrânul n-a vrut s-o țina el ca de obicei și m-a rugat pe mine. S-au adunat înaintea mea toate ca niște șerpi ce așteaptă să mă înghită așa cum își înghit șoarecii vara, în hambar când nu e nimeni prin preajmă, că doar lor mereu le e foame. Mirosul de tămâie e amețitor.

 Țața Ileana e prima. Are mâini lungi și nebătătorite, semn că a ținut-o barbatu' departe de muncile pământului. E mândră deși îi spun mereu că mândria e păcat mare. Ea râde și zice Părintele, ce să fac? Cu toții trebuie să spălam ceva în ziua cea mare. Eu asta am să spăl, căci Dumnezeu știe că prea multe altele n-am de pus la înmuiat, când mi-o veni vremea. Ma uit cu coadă ochiului spre bătrân apoi la Ileana. Zâmbesc strâmb că un copil care știe un secret al oamenilor mari  –prea îl trage Ileana de barbă și el nu zice nimic, ba cedeaza fara mare greutate „de data asta să fie cum vrei, ca  nu vreau limbariță în casa Domnului”. 

 Îi dau binecuvântarea, o ung pe frunte și îi simt buzele blegi presate puternic pe mână-mi stângă. Gestul instinctiv este de-a-mi retrage mana, insa nu pot. Mi-o tine mult prea strans.  

 - Părinte mi-e rău părinte, m-au lăsat toți părinte, m-au lăsat să mor singură

Trebuie să îi zic de bine sau ceva ambiguu de Dumnezeu, dar mă blochez. Nu îmi pot mișca buzele, limba mi-e înțepenită. Vinul din altar m-a amețit puțin, vinul și mirosul de tămâie. Rămân așa cu mâinile pe capul șarpelui ceva timp. Mă gândesc la o multime de soareci adunati in fata Bisericii. În sfârșit reușesc să mă concentrez.

 -  Binecuvântat este Dumnezeul nostru... iar strana Slavă Ție, cânt acompaniat aproape instant de dascălul Vasile.

 - Amin zise Ileana 

 Gata cu prima. Extenuat trec la cucoana Maria care îngenunchează repede să primească. Nu stiu ce m-a apucat de îngenunchez și eu, lângă ea, nu prea inteleg ce se întâmplă cu mine, ea femeie de obicei cu capul pe umeri se lasă cu el la pământ. Probabil se gândește „O înnebunit părintele Dumitru?Aicia lângă mine? Ce-o să zică lumea?”  Toate babele din jur îngenunchează și ele. 

În picioare rămâne o femeie tânără cu un copil în brațe. E frumoasă. Copilul de vreo 2 ani începe să  plângă. Femeia încearcă să iasă cu copilul din biserică, dar nimeni nu o lasă. Eu sunt în genunchi, m-o  fi pocnit  slava cerească, n-au cum sa se concentreze la altceva in afara mea? „Unde vrei doamnă să ieși? Nu vezi că-i slujbă?”  Se aude în continuare țipătul copilului.  Maica-sa încearcă să îl liniștească. Nu o recunosc, probabil este prima dată când vine. Mă duc spre copil și mă joc de-a bau-bau. Babele nu zic nici mrr nici chir. Nimic. Copilul mă trage de barbă. Femeia e blondă cu ochii mari,căprui.   

 „Lasati copiii să vină la mine” zicea Iisus și zic și eu cu emfază. O babă in genunchi in stanga mea oftează cu mare poftă.”Asa e Parinte/ Saru-mana”. Femeia frumoasa  zâmbește. Copilul profita de neatentie si îmi bagă repede degetul în ochi.  „Dumnezeii tăi de copil”, m-am abtinut eu.  

 Femeia se scuză și se aplecă să îmi sărute mâna.

„Imparate ceresc, Mantuitorule” 

 Las copilul și mă îndrept spre baba Mioara, fiica lui Nea Ionica Tâmplarul, mândrie mare că taică-su fusese tâmplar ca domnul nostru Iisus, .Taică-su betiv notoriu nu văzuse ani de zile soarele fără o țuiculiță lângă el. Mi-amintesc marturisirea ei de la spovedanie-  ce ii facea taica-su cand era mica, chiar acolo in atelier. Plangea femeia si mi-a fost mila. I-am dat sa se roage Fecioarei. A multumit-o rezolvarea mea.  Îmi ia sutana între degete, o freacă de trei ori de față, se apleacă să îmi atingă picioarele. Mă feresc în ultimul moment. Se subînțelege- o binecuvântez din mers. 

 Și acum..., Veniți să ne închinăm... , Tatăl nostru carele ești și gata mă duc în sfârșit spre Altar. Iau cădelnița victorios. Încă puțin.  Cât sunt de grase, s-au întins pe burtă, cu capul sus se uită la mine zâmbind. Mă uit la bătrân. Nu schițează un gest. Nenorocitul. 

 „Doamne Miluiește și Slaveste” Pornesc. Mă trag pe rând de sutană, Vor sa o sarute toate. Mă țin de picioare. Vor să îmi atingă picioarele sfinte, că au auzit ele că aduce noroc. Mă împiedic. Cad peste una. Ea chicotește încântată. Mă ridic cu greu. Cele din spate, dinspre ușă bisericii se târăsc spre mine. Râd, râsetele lor răsuna în biserică. Femeia frumoasă nu mai e acolo.Nu pot înainta, dar trebuie. Într-un sfârșit reușesc să ajung la ușă. Dau să deschid de tot ușă întredeschisă. Fie ce-o fi nu mă mai întorc acolo. . Văd cum Dracu-mi tranteste ușa în nas. Mă întorc. Calc o babă pe cap. Mai multe se agăță de picioarele mele și nu îmi mai dau drumul. Mă lupt să fug înapoi în altar, măcar acolo sunt în siguranță. Ele râd bezmetice, unele sunt în picioare, altele încă întinse pe jos, toate râd și li se văd dinții lipsă și restul dinților negri sau aurii. Baticele le-au căzut pe jos, dar nu le păsa, se concentrează numai asupra mea. Tip cât mă țin plămânii. Una din ele mai înaltă îmi acoperă gură cu mâinile ei bătătorite, mă gândesc că nu e tanti Ileana.”sht sht” 

O mușc. E rândul ei să țipe. Celelalte se opresc din râs. Se uită la baba cu mână mușcată și apoi la mine ca la câinele din ogradă ce și-a mușcat stăpânul. Se uită una la alta, mă trag de mâini, mă împing de la spate și mă conduc spre ligheanul  cu aghiasma, de lângă icoana sfântului Nicolae. Mă pun să mă închin. Apoi cea mușcată mă ia de ceafă și printr-o mișcare bruscă mă bagă cu capul în ligheanul cu aghiasma. Și mă ține acolo. Mă zbat. Degeaba. În sfârșit mă lasă să îmi ridic capul, doar pentru a mă zgudui din toți rărunchi. „Parintele nu ne-ai auzit spovedania” „Parintele unde ești azi? Parcă nu te recunoastem”. Singură mea șansă este să joc că ele și să profit de o ocazie să fug. Fac gestul ce anunță spovedania. Ele încep să aplaude și se pun la coadă că la piață, trebuie doar să își negocieze intrarea în Împărăția Cerului, dacă se poate să fie cu fast cu atât mai bine.Deși s-au pus la coadă, vin câte două la spovedanie. Ce mai contează acum? Dau să le pun sutană pe cap, ele îngenunchează ținându-se de mână. Eu mă așez și eu pe un scaun pus acolo special pentru spovedanie. 

  

 Aștept să mi se spovedească, dar nimic. Văd că babele s-au pus la bârfă, o bârfesc pe Măria a lua€™ Tudose, din vale, care nu vine niciodată la Biserică, stă singură și singură o să rămână. Așa să dea Dumnezeu. Dau să mă ridic să le chem pe următoarele. Babele în genunchi sub sutană se înfurie. „Parintele păi n-am terminat”  Una mă mușca de picior atât de tare că îmi da sângele. Una mă zgârie pe șold. Restul ce stau la coadă se agită. S-au plictisit. „E rândul meu” aud de undeva din spate. Se îmbulzesc. Le împing p-astea din față, ele intră în mine și în cele două ce stau la taifas sub sutană mea. Se aud înjurături și blesteme. Se prind de sutană, trag de ea. O rup. Fug spre altar, profitând de neatenția lor, dar uit că ele de fapt sunt mereu cu ochii pe mine. Câteva îmi tăie calea., „Purtatorul Duhului Sfant”. „Reneg Duhul din Mine” „Il reneg” zbier eu disperat. Ele se uită la mine și râd iar. Ileana mă leagă de stâlpul pe care e icoană sfântului Dumitru. Nu mai am sutană. Îmi zmulg și restul hainelor. Rămân în chiloți. Se pun în genunchi iarăși toate în față mea. Mă uit în sus spre cupola de unde Iisus ia Cină cea de Taină și mă privește ușor amuzat. 

  „Credeai că-i așa simplu?” 

Ușile-s închise. Tămâie, lumânări și bătrânul zâmbind la adapostul altarului. „Aleluia”  

De vină-i Eva

Ne pregăteam ca în fiecare seară de atac. Eram în formație în fața căpitanului. Am tras la sorți căci așa era corect să hotărască Soarta cine să se ducă în recunoaștere. Eu nimerisem lângă Zamfirescu. Abia devenise adult și era prima lui noapte de asediu. Zamfirescu vorbea mult și prost cred că era așa din cauză că mama lui depusese sacul de ouă din generația lui, fără tată, era una din situațiile alea de criză în care toți masculii noștrii fuseseră trimiși la parter căci baba nebună  de Eva încă nu se dăduse pe brazdă, în fiecare an prin martie tot încerca să ne otrăvească. Credea că ne place dulcele, dar noi nu mai mâncăm dulce de la marea exterminare din ‘70. În aceste situații dificile mamele noastre trebuiau să se descurce singure. Așa a ieșit mai diferit un pic Zamfirescu. În seara aceea în care asediam apartamentul 13, de la etajul 3 mi-am adus aminte că de fapt îl știam demult pe Zamfirescu de pe vremea în care copil fiind se cățăra de-alungul țevii doar pentru a asculta ce vorbesc oamenii.

El părea să îi înțeleagă, mai ales pe femelele umanoide și se distra copios când mame și fiice se certau sau bârfeau despre vecinul de la 4 pe care evident Zamfirescu îl cunoștea.Dup-aia cobora repede la sediu și ne povestea nouă celorlalți copii de cine s-a mai îndrăgostit Maria, fiica lui Amalia de la etajul 7, de parcă ne-ar fi păsat nouă. Ce mai, Eva era de vina că lui Zamfirescu îi plăceau oameni, ea cu obsesiile ei de primăvară. Cine mai face asta? Să se uite la tinerii umanoizi din ziua de azi care stau ce stau și apoi se mută. Cel mai corect așa- e clar că nu pot câștiga.

În seara cu pricina, atacul se dădea la etajul 3 în apartamentul unor tineri  proaspăt căsătoriți. Ei se duseseră devreme în dormitor și știam că dacă apucă să intre în dormitor nu mai ies până dimineața. Ca orice soldați care se respectă, deja de 4 zile inspectam terenul. Ah chiar Zamfirescu săracu’ a picat să plece în recunoaștere. S-a întors de nerecunoscut, tăcut și mai negru ca de obicei. Aripile îi erau parcă prea prinse de corp, mustățile se legănau fără sens. Știam toți că Zamfirescu era cea mai proastă alegere de explorator, însă noi suntem superstițioși, dacă soarta așa zice, noi așa facem. Rolul meu era să îl aștept să se întoarcă în conductă 204, în dreapta aragazului. Cum el mi-a dat semnul de pornire, eu am și fugit spre soldații noștri sa le dau vestea apoi m-am întors cât am putut de repede în conducta 204 spre a-mi relua postul. Mi s-a părut ciudat că Zamfirescu nu participă la asediu. 

-          I-a tăiat capul. I-a tăiat capul chiar în fața mea. 

-          Cine domne? 

-           Cum cine? Izmene lungi. auzi cine. 

-            Cui? Lu’Mitrache, ălalalt de- a fost ales să vină cu mine. Trebuia să se ducă la conducta 23 să le dea de veste femelelor să cheme și copii la masă.  

-           Și ce s-a întâmplat? 

-           Cum ce? Tu chiar n-asculți? I-a tăiat capul. 

-            Păi bine domne și dup-aia? Ce s-a întâmplat? 

-           Mitrache s-a oprit. Nu se mai mișca. Am crezut c-a dat ortu popii. Mă pregateam să sun alarma.

- Și apoi ?

- Păi cred că lu' Izmene lungi i-a fost scârbă să îl storcească acolo pe tocător și s-a dus să ia un șervețel de pe masa de lângă, doar că între timp Mitrache fără cap s-a dezmeticit și a luat-o la fugă. Era dezorientat. Îl tot strigam să vină înspre mine, dar degeaba. Femela țipa de zici că a pișcat-o cineva cu ceară, zici că nu mai văzuse nicicând doi gândaci plimbându-se decent prin bucătărie. Ce credea oare? Că ne sperie? Până la urmă bine că țipa și nu făcea nimic că a reușit Mitrache să scape. L-au luat femelele noastre în aripa de vest. Îl țin sub supraveghere. Noroc că mâncase bine înainte. Mai trăiește 4-5 zile. 

-           Da măh Zamfirescule, dar ție ți-ar plăcea să știi că te așteaptă cea mai îngrozitoare moarte? 

-           Blestemul gândacului! Îți spun ăsta e. Să rămană fără cap și să nu moară pe loc, să moară peste 5 zile de foame.

Și eu și Zamfirescu știam că n-aveam să mai vorbim vreodată despre asta. Nu ne e frică de moartea prin papuc. De ce ne-ar fi? Se termină cum începe. Ceilalți gândaci ne mănâncă resturile de pe papuc și e spre binele societății noastre gandacesti. Dar asta, asta n-am s-o înțeleg niciodată, asta e o atrocitate. Bine zice Zamfirescu- un blestem și o bănuiesc pe baba aia nebună de Eva. 

Simon's Cat

Abia am mâncat. Acum aştept. Ştiu. Se întâmplă mereu după masă. Mami şi tati mi-au zis: Ești  bolnăvior. Doar că eu nu mă simt. Alerg ca înainte. Apoi obosesc. Uneori sunt foarte obosit şi foarte trist. Mami îmi dă dulce. Apoi îmi desenează o pisică. Am învăţat şi eu să o desenez, dar nu îmi iese niciodată la fel de frumoasă ca a lui mami. Acum ştiu că nu o să îmi dea dulce. Deja am mâncat. Acum a venit vremea să trezim pisica. Şi-a luat mami pisica vorbitoare, eu ştiu că e de fapt o şosetă cu urechi şi mustăţi, crede că nu m-am prins, dar eu sunt baiat mare, când mă întreabă oamenii cum mă cheama şi câţi ani am, nu mai spun 3 jumate cum ziceam mai de mult. Zic 4 jumate acum. Sunt băiat mare, toată lumea zice, până şi bunicu’ Manole, care e cel mai bun prieten al meu. A recunoscut că în curând o să fiu chiar mai mare ca el. Pisica s-a trezit în palma mamei. Îmi vorbeşte vrute şi nevrute. E amuzantă pisica asta. Se uită la picioarele mele le observă atent şi mă gâdilă în vârful tălpii. Hi hi. Apoi îmi povesteşte cum ea pe stăpânul ei îl trezeşte în fiecare dimineaţă căci el e leneş şi nu vrea să se trezească cum se trezeşte pisicuţa la 7.00 dimineaţa şi vrea să se joace şi să mănânce.

Pisicuţa seamănă cu Simon. Şi eu vreau să mănânc  dimineaţa ca apoi să am timp să mă joc. Înainte nici tati nu se trezea devreme, acum se trezeşte chiar mai repede ca Simon. Vine şi îl înţeapă în deget . Îi măsoară cică zahărul, cum se măsoară pe cântar aşa îi măsoară lui zahărul din deget şi până la cap. Pisica apare abia când vine mami la prânz de la serviciu. Pisica mă înţelege. Simon a visat într-o zi cum pisica se înconvoaie şi îi dă un pumn bărbatului somnoros. În sfârşit l-a trezit. I-am povestit lui Mami şi mami a desenat tot visul lui. Nu i-a venit să creadă. Ah. Acum urmează injecţia. Strânge strange ochii dar nu şi braţul. Mami mi-a făcut injecţia azi. Bunicul Manole zice că trebuie să înveţe să îsi facă singur că nu degeaba e băiat mare.  

Cred că Simon nu prea vrea să fie băiat mare.

Joan of Arc

Picioarele lui erau tăcute. Niciodată nu se auzeau pe asfalt cum se aud picioarele mari, butucănoase ale muncitorilor săi. Se opri în mijlocul gangului de la Romană. Găsise un bănuț. Era norocul lui. Îl duse rapid la buze și îl sărută, apoi îl îndesă în paltonul său vechi de 20 de ani. La capătul gangului se sprijini cu mâinile de zidurile pline de graffiti ale gangului și apoi alunecă în genunchi. Își purta mâinile pe lângă corp. Stătea nemișcat. Aștepta. 

N-a trebuit să aștepte mult căci când își întoarse capul ea tocmai intra în gang. O urmărea de ceva vreme. Știa că trebuia să apără, căci era cel mai scurt traseu spre casa ei și mereu fusese fără frică. Când erau mici o striga "€œJoan of Arc” și ea râdea cu poftă căci tocmai văzuse filmul. Nu citea. Nu era genul care să citească și pentru asta începuse încă de atunci să o iubească puțin. Se uitau la filme împreună. Asta făceau ei. 

O vedea cum mergea încetișor, oprindu-se din când în când să își tragă răsuflarea. Își amintea cum alergau împreună pe Magheru, într-un semi-maraton să îl ia pe Toma de la Școală. Tot așa pe înserat.  Și râdeau când ajungeau acolo plini de aer de oras entuziasmați că îi vor asculta poveștile de peste zi, despre ce vorbiseră la educație civică, ce aflase el despre nu știu ce animal, cum se lovise colega de banca cu compasul, căci nu știa să îl folosească. Pentru ei pentru amândoi Toma era un mister deși îi știau fiecare gest și fiecare vânătaie. 

Se uită la el. Nu îl recunoscuse și n-avea să îl recunoască. Era un bărbat la vreo 33 de ani ce se ruga la pereții plini de graffiti din gangul de la romană. Dacă ar fi fost alt gen de femeie probabil că s-ar fi temut de el, probabil că l-ar fi ocolit, dar ea, nu. A ajuns în dreptul lui și s-a oprit. 

-               Ați pățit ceva? Vă ajut? Spuse ea punându-și mâna ridată pe umărul lui și apoi retrăgând-o rapid

 -              Nu. Sunt ok. Îmi place gangul ăsta. Aici vin să meditez. 

 -              Ah

 Se întoarse cu spatele la pereții gangului, tot în genunchi, în fața ei. Ea tresări. Poate îi recunoscuse ochii, poate se speriase. Nu știa. Apoi fără un cuvânt și-a reluat drumul spre casă. Trebuia să o urmărească până acasă, n-avea încotro. Nu se putea întoarce fără ea. Știa că trebuia să o facă, dar era diferit de data asta. Cu alții îi era ușor. Nu știa nimic mai mult decât bătrânețea sau boala lor. Despre ea își amintea tot. Își amintea vocea ei când îl chema la masă și cum se răsfață dimineață, căci nu era o persoană matinală, se trezea  greu și bombănind dacă o trezea el. Băiețelul lor, Toma era singurul care o putea trezi și obținea un zâmbet la schimb. Uneori bărbatul cu palton era gelos. Mai ales când ea abia născuse și toată atenția ei se îndreptă spre copi și toate zâmbetele și grijile și gândurile ei. Chiar în anul în care toate se echilibraseră, când Toma a împlinit 10 ani, atunci s-a întâmplat. Ea s-a schimbat. Atunci a îmbătrânit. Toma era destul de mare încât să înțeleagă pierderea și destul de mic să poată să plângă nestingherit și sincer. Accidentul a schimbat totul. 

Toma se mutase de 5 ani în Brașov. Iubea o fată acolo. O vedea pe Joan a lui prea rar, prea puțin. Știa asta. Chiar și așa ea își păstra zâmbetele doar pentru Toma.

A pornit în urma ei. L-a simțit, dar n-a mărit pasul. Aproape de bloc, s-a oprit. 

 -              Ce vrei? Bani n-am. Sunt bătrână. Ce vrei? 

 -              Mă aștepți de ceva vreme. Te-ai rugat acum două seri Sfântului Ioan.

 -              Ce zici? Am înnebunit. Se ciupi de umăr

 -               Ești un înger? Tre’€să îți spun că n-arăți a înger. 

 El râse. Ea tresări iar

 -               Nu știi că îngerii se tem de bătrânețe? Au senzația că se da. Sunt niște fricoși. 

 A râs și ea. 

 -              Și dacă nu ești înger, atunci? Ce ești? 

 -              Știi Cine sunt.

 -              Mă lași măcar să-mi sun băiatul? 

 “Vă pupă mama pe toți.” 

 “Și tata” șopti bărbatul cu paltonul vechi de 20 de ani.  

Planul Divin

M-am trezit speriată, lipicioasă într-un loc închis și umed și cel mai rău e că nu știu de ce nu imi pot deschide ochii. Am tot pipăit prin jur și așa mi-am dat seama că sunt într-un loc plin de tuburi, sunt înconjurată de o membrană vâscoasă. Spațiul e mic căci mă tot lovesc de acea membrană și uneori pute a pește stricat. Așa am ajuns la concluzia că la vârsta de 55 de ani nu știu cum sau de ce o creatură și-a făcut poftele cu mine.

Înainte să mă trezesc ultimul lucru pe care mi-l amintesc este mirosul de spital și pe fii-mea spunându-i noului ei prieten să ia copii să îi ducă acasă.Tot ce îmi doream era să îi mai iau o dată in brațe. Eric și Maia reprezentau singurul motiv pentru care încetasem să-l blestem pe nenorocitul ăla de mi-a fost ginere. Cred că ei sunt și singurul motiv pentru care i-a permis Dumnezeu lui « Bun de Nimic George » să o cunoască pe fiică-mea. EL are mereu un plan.

 Până la urmă până și acest de ce e mai puțin important ca preocuparea mea actuală. Unde sunt și cum naiba reușesc să scap de aici? În ceea ce am măsurat empiric a fi o săptamână după ce m-am trezit aici în interiorul Grohăitorului, așa l-am botezat pe monstrul ăsta ce m-a mâncat, am tot încercat să înteleg și să accept realitatea. E clar greu pentru oricine să se trezească într-o zi ca oricare alta în interiorul Grohăitorului , dar mai greu e pentru un muribund ca mine. Doctorii, armatele de doctori mai bine zis, dăduseră cu toții același verdict – Ileana Bunescu, contabil șef si mamă de fată, condamnată la moarte. Motivul ? Contaminarea colonului cu celule cancerigene. Ajunsesem într-un punct critic. Nu mai puteam mânca, nu mai puteam merge la toaletă ca un om normal și am ajuns chiar să car după mine peste tot, propriile excremente, într-o pungă medicala, legată într-un fel de burta-mi proeminentă. Doctorii îi spuneau rect contra naturii eu îl numeam rahat în pungă.

Așteptam și mă rugam să se termine. Am crezut mereu în Dumnezeu așa că Rai sau nu, eram sigură ca oriunde altundeva avea să fie mai bine. Totuși să te trezești mâncat, e cam mult.

În a doua săptămână am început să trag de tuburi. Să ma agăt cum puteam căci înca nu puteam să imi deschid ochii, de tot ce mă puteam agăța. A avut efect. Simțeam cum Grohăitorul vomita din ce în ce mai des, o dată chiar a căzut și m-a zdruncinat groaznic. Am învățat totuși să nu exagerez căci mă simțeam puțin vinovată că eu ii provocam toate acele stări, dar pe de altă parte mă gandeam că nu avea cum să fie o creatură bună din moment ce mănca femei de 55 de ani.

După un timp nu m-am mai gândit nici la fii-mea, nici la nepoții mei frumoși. Doar din când în când amintiri de când eram acasă la mine cu mama și cu tata îsi făceau loc. Mă gândeam la copilăria mea pe malul mării. Apoi visam marea. Inevitabil zâmbeam. Déjà îmi mișcam brațele și picioarele mai bine. Vroiam încă să evadez, mai ales noaptea când Grohăitorul dormea, dar oricât loveam, nimic nu dădea rezultate. Trecuseră cred 6 luni de când eram închisă în Grohăitor, și ajunsesem să ma prostesc de tot. Cu greu îmi aminteam cum mă cheamă. Cred că la un anumit moment m-am pierdut pe mine în interiorul monstrului.  Când nu mi-am mai amintit chiar nimic, am ajuns să mă îndrăgostesc de vocea lui. Mă calma, mai ales când îmi cânta folk. Eram mai atentă la lumea din jurul meu și într-o zi cu ultima făramă de conștiință umană, am realizat că din senin îmi crescuse ceva mic între picioare. 

Semilună

Lara se uita cu ochii ei mari la bunica Maria. O rugase iar să îi spună povestea aceea care o fascinează «până în vârful degetului ei mic de la picior ».Bunica Maria rase şi dădu pătura la o parte pentru a o privi pe Simona, care îşi vedea de treabă cu laptopul în braţe în vârful patului, în timp ce ea şi Lara erau pe jos în mijlocul camerei, cu o patură deasupra în cazemată şi o lanternă în mână, pregatite pentru o nouă aventură. Nu avea scăpare, ochii frumoşi albaştrii ai singurei ei nepoate nu arătau îndurare în cazul unui refuz.

-          Acum mulţi ani, cred că sunt peste 50 de ani de atunci, pe vremea în care oamenii încă locuiau la sat şi credeau in zâne si spirite rele. Totul s-a întamplat într-o vineri pe 24 iunie …

-          Chiar de ziua mea, zise Lara ştiind ce urmează

-          Da chiar de ziua ta, ştrumfule, când Ielele şi Sânzienele laolaltă îşi părăsesc casa din padure şi vin la sat pentru o singură noapte.Ielele pleacă în căutarea unui om pe care să-l blesteme şi Sânzienele cauta toată noaptea pe Dragoaică, cea mai  frumoasă şi mai bună fată din sat, pe care să o binecuvânteze cu o viața plină de iubire şi de sănătate.

Ele sunt cele 6 Mari Surori ale Lumii, cele ce ne păzeau o data de Dragoni şi de Zmei. Sunt aici încă de la început şi vor fii aici mult timp după ce noi vom fii doar oale şi ulcele. Înainte vreme erau nedespărţite, asta până când mama lor, Luna, într-o zi s-a îndrăgostit de o stea minunată, o stea căzătoare. Dragostea lor dură numai câteva clipe căci steaua, căzu în neant. Degeaba a încercat Luna să îşi caute dragostea, degeaba răscolise pământul în lung şi în lat căci niciodată n-avea să o mai vadă. Atunci Luna, răsfăţată cum o ştim plecă de lângă soţul ei, Soarele, pentru totdeauna şi se adăposti în Noapte și  își alese 3 dintre cele 6 fete ale lor, pe care să le ia cu ea. Le puse numele de Iele. Pe Zi, Soarele rămăsese cu fetele ce-i semănau, cele 3 fete bune ursitoare, frumoase, cum nimeni nu mai văzuse.

Sânzienele lui sunt cele pe care noi le sărbătorim în fiecare an, de ziua ta ştrumfule.

-          Bine bunico dar zi-mi și ce s-a întâmplat, în satul tau, zi-mi cum ai devenit Drăgoaica și cum ai dansat toată noaptea în seara aia. Zi-mi cum a doua zi de dimineaţă, baba satului, pe ascuns s-a dus şi a cules roua dimineţii - lacrimile fetelor ce îşi plânseseră mama şi surorile pierdute şi ti le-a adus ţie, Drăgoaica satului și tu te-ai şters cu ele  pe faţă şi pe gât şi Sânzienele din pădurea lor atunci te-au binecuvântat.

-          Da ştrumfule aşa a fost cum ţi-am zis de atâtea  ori

Un râs sălbatic umplu camera

-          Nu mai râde ca o nebună zise Maria cu capul ieşit din pătură şi uitându-se fix la fiica ei.

-          Mamă, te-am rugat de atâtea ori să nu îi mai umpli capul cu poveşti. Noi încercăm să o pregatim pentru viaţă. Nu există« Şi aşa au trăit fericiţi pănă la adănci bătrîneţi »

-          Taci și fă bine să ma lași să termin

-          Da bine, dar eu nu sunt obligată să vă ascult. Urc să pregătesc cada ştrumfului.

-          Oare de ce mama nu crede în povestea noastră? Intrebă în șoaptă Lara după ce Simona ieşise din cameră.

-          Nu ştiu ştrumfuleţ, nu ştiu.

Un moment  amandouă cu ochii plecați păstrară tăcere.

-          Deci vrei sau nu să ştii ce s-a întâmplat mai departe? Maria nu mai aşteptă raspunsul evident al nepoţicii şi continuă. Fratele bunicului tău, Eugen, nu credea în lucruri d-astea, superstiţii cum le numeşte mama ta şi deşi tot satul ştia că nu e bine să iasă în noaptea de Sânziene prin pădure, el  a plecat singur, iar bunicul tău bineînteles s-a dus după el, căci vorba aceea – Sângele apă nu se face. Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo în pădure. Tot ce ştiu e că bunicul tău a căpătat un semn pe umar, o semilună, iar Eugen...

-          Din seara aia şi până în ziua de azi n-a mai vorbit.

-          Babele din sat au cântat şi s-au rugat şi la Lună şi la Soare. Nimic nu s-a schimbat. Blestemul Ielelor lasă urme.

-          Gata. La baie Ştrumfule  strigă Simona de la etaj

-          Înainte de toate ştii vorba noastră« Un lan aurit de grău şi o pasăre exotică ! Sunt eu şi toate femeile din familia noastră »

-          Chiar şi mama?

-          Mai ales mama.  

Lara pe marginea căzii îşi priveşte curioasă semnul din naștere. 

Aproape o râmă

Deschid ochii. Nici o diferență. Mi-e greață. Mă ridic. Mă lovesc cu capul de tavan, un tavan foarte jos. Incerc sa imi intind bratele. Realizez repede ca nu am unde. Mă întorc cu greu și vomit într-o parte. Un moment mi-e bine. Sunt eliberată. Simt imediat izul acela îngrozitor de tot ce tocmai mă eliberase. 

Pipăi tavanul foarte jos. E aspru, dar nu zgârie. Are porțiuni fine. Aud o voce cunoscuta, pițigăiată: Ania e prea periculos pentru tine acolo. Pur și simplu nu ai voie! Joacă-te aici sub ochii bunică-tii. Cum pleca bunicul la sapa, dispaream si eu. Fiecare avea un nume. Din când în când mi se părea că apăreau altele și făceam cunostiinta şi cu ele. Îmi treceam degetele prima data pe partea vopsita, apoi pe cea nevopsita, pe care o lasasera special bunicii nevopsita, ca sa sperie spiritele rele ce intrau mereu prin pod.  Pe atunci nu ma temeam de nimic,de spirite rele, de așchii sau de puricii cu care încerca bunicul să mă sperie. Mă scutur. Erau acolo cu mine. Clipesc lung.   

Mă simt slăbită. Orice efort cât de mic mă obosește. Asta și pentru că respir greu. Din ce în ce mai greu. Parca mă inec continuu, iar izul acela inițial eliberator nu mă ajută deloc. Încerc să împing în scândurile de deasupra. Să le dobor într-un fel. Bat tare cum bat la ușa mamei să îmi deschidă ;ea nu crede în sonerie. Nici un raspuns. Nu ştiu multe, dar ştiu că mama nu e de cealaltă parte a scândurii.

Tremur. Până acum n-am simțit frigul. Acum m-a cuprins. Îmi intră repede în oase. Și mi-e frică. Încerc să îmi dau seama dacă sunt întregă. Îmi trec mâinile peste brațele tremurânde, peste față, peste buze. Ah. Am ruj pe buze iar acum am puțin ruj și pe degete. Părul mi-e îmbâcsit de vomă, dar am ruj pe buze.Ma stramb.

Descopar ca picioarele îmi sunt legate cu o sfoară și acoperite cu un material fin, o pânză sau o iie. Iau pânza și o aduc spre față. Miroase frumos, a levănțică. Levănțică, cu levănțica parfumez eu camera copilului. Off… copilul, copilul meu, Andrei. Îl caut speriata cu privirea. Ma bucur ca nu-l gasesc.

Copilul meu are 3 ani deja. Seamănă cu tatăl lui Mihai. E blond cu ochii mari. În camera lui miroase a levănțică si a lapte. Ajung la sfoara de sub pânză. Încerc să trag de ea. Au. Mă ustură. Nu pot sa o rup. Vreau să găsesc nodul. Mă contorsionez cu ultimele puteri într-un spațiu atât de strâns, de fapt încerc să mă strâng, sa fiu cum mă  simt. Imi trece repede prin cap imaginea unei  râme, cu coada taiată ,insă continuand să se miște. Invidiez scurt o râmă.

Tușesc. Mă inec. Nu mă mai deranjează mirosul. Tremur în continuare. Prietenele mele  îmi zâmbesc. M-au recunoscut acum.Țip scurt. Mă sufoc. Nu e prima dată când trec prin asta. Mi-amintesc de Andrei, bebelus, în brațele tatălui său. Simt mână mea în mâna lui Mihai. Mama îmi zâmbește și îmi spune simplu - Măcar te-ai dat cu ruj.