Aproape o râmă

Deschid ochii. Nici o diferență. Mi-e greață. Mă ridic. Mă lovesc cu capul de tavan, un tavan foarte jos. Incerc sa imi intind bratele. Realizez repede ca nu am unde. Mă întorc cu greu și vomit într-o parte. Un moment mi-e bine. Sunt eliberată. Simt imediat izul acela îngrozitor de tot ce tocmai mă eliberase. 

Pipăi tavanul foarte jos. E aspru, dar nu zgârie. Are porțiuni fine. Aud o voce cunoscuta, pițigăiată: Ania e prea periculos pentru tine acolo. Pur și simplu nu ai voie! Joacă-te aici sub ochii bunică-tii. Cum pleca bunicul la sapa, dispaream si eu. Fiecare avea un nume. Din când în când mi se părea că apăreau altele și făceam cunostiinta şi cu ele. Îmi treceam degetele prima data pe partea vopsita, apoi pe cea nevopsita, pe care o lasasera special bunicii nevopsita, ca sa sperie spiritele rele ce intrau mereu prin pod.  Pe atunci nu ma temeam de nimic,de spirite rele, de așchii sau de puricii cu care încerca bunicul să mă sperie. Mă scutur. Erau acolo cu mine. Clipesc lung.   

Mă simt slăbită. Orice efort cât de mic mă obosește. Asta și pentru că respir greu. Din ce în ce mai greu. Parca mă inec continuu, iar izul acela inițial eliberator nu mă ajută deloc. Încerc să împing în scândurile de deasupra. Să le dobor într-un fel. Bat tare cum bat la ușa mamei să îmi deschidă ;ea nu crede în sonerie. Nici un raspuns. Nu ştiu multe, dar ştiu că mama nu e de cealaltă parte a scândurii.

Tremur. Până acum n-am simțit frigul. Acum m-a cuprins. Îmi intră repede în oase. Și mi-e frică. Încerc să îmi dau seama dacă sunt întregă. Îmi trec mâinile peste brațele tremurânde, peste față, peste buze. Ah. Am ruj pe buze iar acum am puțin ruj și pe degete. Părul mi-e îmbâcsit de vomă, dar am ruj pe buze.Ma stramb.

Descopar ca picioarele îmi sunt legate cu o sfoară și acoperite cu un material fin, o pânză sau o iie. Iau pânza și o aduc spre față. Miroase frumos, a levănțică. Levănțică, cu levănțica parfumez eu camera copilului. Off… copilul, copilul meu, Andrei. Îl caut speriata cu privirea. Ma bucur ca nu-l gasesc.

Copilul meu are 3 ani deja. Seamănă cu tatăl lui Mihai. E blond cu ochii mari. În camera lui miroase a levănțică si a lapte. Ajung la sfoara de sub pânză. Încerc să trag de ea. Au. Mă ustură. Nu pot sa o rup. Vreau să găsesc nodul. Mă contorsionez cu ultimele puteri într-un spațiu atât de strâns, de fapt încerc să mă strâng, sa fiu cum mă  simt. Imi trece repede prin cap imaginea unei  râme, cu coada taiată ,insă continuand să se miște. Invidiez scurt o râmă.

Tușesc. Mă inec. Nu mă mai deranjează mirosul. Tremur în continuare. Prietenele mele  îmi zâmbesc. M-au recunoscut acum.Țip scurt. Mă sufoc. Nu e prima dată când trec prin asta. Mi-amintesc de Andrei, bebelus, în brațele tatălui său. Simt mână mea în mâna lui Mihai. Mama îmi zâmbește și îmi spune simplu - Măcar te-ai dat cu ruj.