Ne pregăteam ca în fiecare seară de atac. Eram în
formație în fața căpitanului. Am tras la sorți căci așa era corect să hotărască
Soarta cine să se ducă în recunoaștere. Eu nimerisem lângă Zamfirescu. Abia devenise adult și era
prima lui noapte de asediu. Zamfirescu vorbea mult și prost cred că era așa din
cauză că mama lui depusese sacul de ouă din generația lui, fără tată, era una
din situațiile alea de criză în care toți masculii noștrii fuseseră trimiși la
parter căci baba nebună de Eva încă nu
se dăduse pe brazdă, în fiecare an prin martie tot încerca să ne otrăvească.
Credea că ne place dulcele, dar noi nu mai mâncăm dulce de la marea exterminare
din ‘70. În aceste situații dificile mamele noastre trebuiau să se descurce
singure. Așa a ieșit mai diferit un pic Zamfirescu. În seara aceea în care
asediam apartamentul 13, de la etajul 3 mi-am adus aminte că de fapt îl știam
demult pe Zamfirescu de pe vremea în care copil fiind se cățăra de-alungul
țevii doar pentru a asculta ce vorbesc oamenii.
El părea să îi înțeleagă, mai ales pe femelele umanoide
și se distra copios când mame și fiice se certau sau bârfeau despre vecinul de
la 4 pe care evident Zamfirescu îl cunoștea.Dup-aia cobora repede la sediu și
ne povestea nouă celorlalți copii de cine s-a mai îndrăgostit Maria, fiica lui
Amalia de la etajul 7, de parcă ne-ar fi păsat nouă. Ce mai, Eva era de vina că
lui Zamfirescu îi plăceau oameni, ea cu obsesiile ei de primăvară. Cine mai
face asta? Să se uite la tinerii umanoizi din ziua de azi care stau ce stau și
apoi se mută. Cel mai corect așa- e clar că nu pot câștiga.
În seara cu pricina, atacul se dădea la etajul 3 în
apartamentul unor tineri proaspăt căsătoriți. Ei se duseseră devreme
în dormitor și știam că dacă apucă să intre în dormitor nu mai ies până
dimineața. Ca orice soldați care se respectă, deja de 4 zile inspectam terenul.
Ah chiar Zamfirescu săracu’ a picat să
plece în recunoaștere. S-a întors de
nerecunoscut, tăcut și mai negru ca de obicei. Aripile îi erau parcă prea
prinse de corp, mustățile se legănau fără sens. Știam toți că Zamfirescu era
cea mai proastă alegere de explorator, însă noi suntem superstițioși, dacă
soarta așa zice, noi așa facem. Rolul meu era să îl aștept să se întoarcă în
conductă 204, în dreapta aragazului. Cum el mi-a dat semnul de pornire, eu am
și fugit spre soldații noștri sa le dau vestea apoi m-am întors cât am putut de
repede în conducta 204 spre a-mi relua postul. Mi s-a părut ciudat că
Zamfirescu nu participă la asediu.
- I-a tăiat capul. I-a tăiat capul chiar în
fața mea.
- Cine domne?
- Cum cine? Izmene lungi. auzi
cine.
- Cui? Lu’Mitrache, ălalalt
de- a fost ales să vină cu mine. Trebuia să se ducă la
conducta 23 să le dea de veste femelelor să cheme și copii la masă.
- Și ce s-a întâmplat?
- Cum ce? Tu chiar n-asculți? I-a tăiat
capul.
- Păi bine domne și dup-aia? Ce s-a întâmplat?
- Mitrache s-a oprit. Nu se mai mișca. Am
crezut c-a dat ortu popii. Mă pregateam să sun alarma.
- Și apoi ?
- Păi cred că
lu' Izmene lungi i-a fost scârbă să îl storcească acolo pe
tocător și s-a dus să ia un șervețel de pe masa de lângă, doar
că între timp Mitrache fără cap s-a dezmeticit și a luat-o la fugă. Era
dezorientat. Îl tot strigam să vină înspre mine, dar degeaba. Femela țipa de
zici că a pișcat-o cineva cu ceară, zici că nu mai văzuse nicicând doi gândaci
plimbându-se decent prin bucătărie. Ce credea oare? Că ne sperie? Până la urmă
bine că țipa și nu făcea nimic că a reușit Mitrache să scape. L-au luat
femelele noastre în aripa de vest. Îl țin sub supraveghere. Noroc că mâncase
bine înainte. Mai trăiește 4-5 zile.
- Da măh Zamfirescule, dar ție ți-ar
plăcea să știi că te așteaptă cea mai îngrozitoare moarte?
- Blestemul gândacului! Îți spun ăsta e.
Să rămană fără cap și să nu moară pe loc, să moară peste 5 zile de foame.
Și eu și Zamfirescu știam că n-aveam să mai vorbim
vreodată despre asta. Nu ne e frică de moartea prin papuc. De ce ne-ar fi? Se
termină cum începe. Ceilalți gândaci ne mănâncă resturile de pe papuc și e spre
binele societății noastre gandacesti. Dar asta, asta n-am s-o înțeleg niciodată, asta e o
atrocitate. Bine zice Zamfirescu- un blestem și o bănuiesc pe baba aia
nebună de Eva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu