Murtuas Presente

Picioarele nu i se auzeau pe asfalt cum se aud picioarele mari, butucănoase ale muncitorilor săi. Se opri în mijlocul gangului de la Romană. Găsise un bănuț. Era norocul lui. Îl duse rapid la buze și îl sărută, apoi îl îndesă în paltonul său vechi de 20 de ani. La capătul gangului se sprijini cu mâinile de zidurile pline de graffiti și apoi alunecă în genunchi. Își purta mâinile pe lângă corp. Stătea nemișcat. Aștepta. 

N-a trebuit să aștepte mult . După câteva minute ea intră în gang. O urmărea de ceva vreme. Știa că trebuie să apară, căci era cel mai scurt traseu spre casă și mereu fusese fără frică. Când erau mici o striga « Joan of Arc” și ea râdea cu poftă căci tocmai văzuse filmul. Nu citea. Nu era genul care să citească și pentru asta începuse încă de atunci să o iubească puțin. Se uitau la filme împreună. Asta făceau ei.  

O vedea cum mergea încetișor, oprindu-se din când în când să își tragă răsuflarea. Își amintea cum alergau împreună pe Magheru, într-un semi-maraton să îl ia pe Toma de la Școală. Tot așa pe înserat.  Și râdeau când ajungeau acolo plini de aer de oraş. Le ziceau prietenilor « noi ne menţinem în formă luând copilul de la şcoală» Era o adevărată aventură să îl crească pe Toma ; copil curios, moștenise interesul Ancăi pentru artele frumoase, încă de mic picta, desena, fotografia. Era mai slab la matematică. Într-a 6-a i-au pus meditații. A luat 8 la examen. Erau amândoi mulțumiți. Toma era un copil vorbăreț, totul la el era o poveste ”ce vorbiseră la ora de educație civică și cum se hotărâse el să devină Prim Ministru, ce văzuse pe Discovery sâmbătă dimineață și cum se lovea tot timpul Maria cu compasul, căci nu înțelegea să îl lase pe el să îi arate cum se face. Era o colegă de bancă tare încăpățânată, dar totuși era colega lui. »  Pentru ei, pentru amândoi Toma era un mister deși îi știau fiecare gest și fiecare vânătaie. 

Se uita curioasă la el din capătul celalalt al gangului. Nu îl recunoscuse și n-avea să îl recunoască. Era un bărbat la vreo 33 de ani ce se ruga la pereții plini de graffiti din gangul de la Romană. Dacă ar fi fost alt gen de femeie probabil că s-ar fi temut, probabil că l-ar fi ocolit, dar ea, nu. A ajuns în dreptul lui și s-a oprit. 

-                Ați pățit ceva? Vă ajut? spuse ea punându-și mâna ridată pe umărul lui și apoi retrăgând-o rapid

 -               Nu. Sunt ok. Îmi place gangul ăsta. Aici vin să meditez. 

 -              Ah

 Se întoarse cu spatele la pereții gangului, tot în genunchi, în fața ei. Ea tresări. Poate îi recunoscuse ochii, poate se speriase. Nu știa. Apoi fără un cuvânt ea isi relua drumul spre casă.

Trebuia să ia o decizie. Nu putea să rămână aici îngenuncheat la icoanele de grafitii, cu urechile la muncitorii lui ce vorbeau vrute și nevrute în spatele pereților gangului. Oare ei se simțeau la fel când plecau într-o misiune și el le dădea indicații precise? Nu. Asta nu era posibil pentru că el era cel mai disciplinat dintre toți. »Hai prietene mai las-o încolo de treabă, dacă îți conduci departamentul așa o să avem toți fețe de morți » îi zicea Codruț în timpul ședințelor săptămânale. Codruț se înțelegea bine cu toți muncitorii și normal doar el se ocupa de departamentul liniștit, câte o boală, un cancer ceva la tineri, pe care e și mai ușor să îi transporți, au carnea tare. Nu se putea hotărî. « Trebuie s-o faci. N-ai  încotro. MURTUAS Presente «  Da’ Murtuas Presente aici cu ea nu mai însemna nimic pentru el.  Morții Mor Când Trebuie. Ăsta era sloganul lor. Numai că ea n-avea să fie niciodată moartă. Nu putea. Anca era femeia cea mai plină de viață, de vise, de amintiri. « Ești un mare pesimist » zicea ea în glumă uneori. Era adevărat. El era un pesimist. N-a vrut nici să învețe să conducă. Era condiția pentru avansarea lui în postul de manager departament vânzări. N-a vrut, dar a trebuit. Mereu i-a fost teamă de mașini. Dădea vina pe mătușă lui nebună, care când el avea vreo 6 ani îl lua de mână și fugeau printre mașinile în mișcare.Ţipau amândoi. Îi plăcea senzația aia, dar pe de altă parte îl şi  îngrozea. A evitat să se urce în mașini, să conducă sau să fie condus până la vârsta de 30 de ani, când n-a mai avut încotro. Avea o familie, un copil ce trebuia crescut. Veniturile extra erau esențiale. S-a apucat de șofat. Un timp totul a mers bine. Conducea prudent. Apoi nu i-a mai fost așa frică. Și atunci s-a întâmplat, când Toma a împlinit 10 ani. Ea s-a schimbat, a îmbătrânit imediat după. Toma era destul de mare sa înțeleagă pierderea și destul de mic să plângă nestingherit și sincer. Accidentul a schimbat totul. 

Cand în sfârşit s-a trezit Codruț fuma un trabuc pe scaunul din dreapta.

-          Ce faci prietene? Bine ai venit printre noi.

Nu știa ce să îi răspundă. Era năuc. Nu își amintea nimic. I-a povestit Codruț ce se întâmplase. O vreme a refuzat să îl creadă. Colinda zările fără să se oprească. Se gândea continuu că o să se trezească. Era prea de tot, nu putea să fie așa. Perfect uman. Perfect la fel.

 Într-o zi Codruț l-a dus într-un birou. Nu știa al cui era, dar părea important. Era singurul birou din zonă.  Pe birou avea doar un pachet de țigări Virginia Slims și un caiet cu un stilou elegant, bleumarin. Era frumoasă, înaltă cu gâtul lung și nasul acvilin. Purta dresuri cu model și pantofi cu toc. Nu zâmbea. Buzele roz și părul negru creț. Avea breton, care îi cam intra în ochi. Înstinctul era să îi dea bretonul din ochi, dar n-a îndrăznit. Codruț l-a poftit înăuntru și a închis ușa după el. Ea își aprinse o țigară și se apleacă înspre el, deasupra biroului. 

 -              Am auzit că ești un sihastru, un neadaptat. Am nevoie de tine aici.   

 -              Sihastru? De felul meu n-aș fi însă m-am trezit în lumea asta, care e aceeași și totuși nu e. 

 -              Păi tot ce tre’ să faci e să te relaxezi. Ia o țigară. Ea îi întinse  pachetul. El dădu din cap în semn de refuz.  

 -               Hm. În fine. Vreau doar să știu de ce sunt aici. 

 -              Păi n- ai fost atent ? Te vreau Eu. Intri pe un post de muncitor în MURTU, începi de jos și dacă scorezi urci, dacă nu, acolo îngheți. 

 -               Nu merci.  Zise el privind în jos  

 -               Nu știu cine ți-a dat impresia că e o discuție, căci nu e. Am hotărât. Acum urmează să hotărăști tu dacă rămâi muncitor să cari toată ziua bătrânii de acolo aici, sau vrei să avansezi să îți deschizi zările.

 Asta a fost tot. Așa a ajuns muncitor în Murtu. Se bucura totuși că Codruț nu era șeful lui direct. În 20 de ani a ajuns ViceMurtu - șef de departament și iată-l acum mai rău ca orice muncitor, trăgând de el să își facă treabă, cu ochii de vultur ai lui Codruț ce străluceau în graffiti-ul ăla întins pe perete.   Trebuia să o urmărească până acasă, n-avea încotro. Nu se putea întoarce fără ea. Știa că trebuia să o facă, dar era atat de diferit de data asta. Cu alții îi era ușor. Nu știa nimic mai mult decât bătrânețea sau boala lor.

Despre ea își amintea tot. Își amintea vocea ei când îl chema la masă și cum se răsfața dimineața, căci nu era o persoană matinală, se trezea  greu și bombănind dacă o trezea el. Toma era singurul care o putea trezi și obținea un zâmbet la schimb. Uneori era gelos, dar incerca sa mascheze. Reușea de cele mai multe ori. Ar fi vrut să poată să mascheze și acum angoasă asta, să poată să mascheze sentimentele  putrezite și să își revină la starea de ViceMurtu.  « Datoria e a voastră. Murtuas Presente » Așa le zicea el mereu . El iar n-a avut de ales. Știa asta încă de când a aflat numele cui a fost printat din ceasul cu baterii de pe biroul șefei, ceasul ce anunța cazurile zilnice. Muncitorii și-o doreau ; Asta pentru că vroiau să își ia revanșa pentru săptămâna trecută când în joacă dăduseră pojar la 2000 de copii răspândiți, e adevărat, pe glob. El îi pedepise. Le dăduse și lor tot pojar. Să vadă cum e. Așa i se părea corect. Muncitorii o vroiau.

Știa ca până și Codruț ar fi vrut-o, dar n-avea curajul să o ceară. Atunci n-a avut încotro.  Nu putea să o lase pe mână Petrei, care îi chinuia de drag chiar cu o clipă înainte. Nu putea să îl lase pe Rareș să pună mână pe ea, Rareș cu mâinile lui transpirânde pline de negi. Trebuia să fie el.  Așa că s-a oferit. Nimeni nu avea ce să zică, nici măcar șefa. 

L-a chemat în biroul ei și i-a zâmbit. I-a dat o țigară. Au fumat împreună în tăcere la fereastră. Priveau în zare la amețiții stingheri ce se plimbau fără scop de colo colo, nemulțumiți și neîmpăcați. 

A pornit in urma ei. L-a simțit, dar n-a mărit pasul. Aproape de bloc, s-a oprit.  N-avea cine să o apere. Zilele acelea Toma era departe. Se mutase în Brașov cu o fată pe care o iubea. O verificase. Stătea bine cu anii, mai trăia cel puțin 30. Toma era fericit. Joan of Arc a lui era și ea într-un fel fericită, dar era și plină de dor. Mâinile îi tremurau des. Ura zilele de bătrânețe. Toma o vizita prea rar. Chiar și așa ea își păstra zâmbetele pentru el. 

 Un moment doar s-au privit. Lui îi venea să o ia în brațe să o învârtă și să o mintă. Ea era vizibil contrariată.

 -   Nu înțeleg. Ce doriți de vă tot țineți după mine ? 

 -   Păi trebuie să fac ceva și am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

 -   De ce aș ajuta un străin? 

 -   Străin nu sunt și mă așteptați de mult.  

  -   Poftim ? Domnule nu știu cine va credeți, dar eu n-am ce vorbi cu dumneavoastră. Îmi duc bătrânețile în pace. Anca se ciupi de umăr

  El râse de gestul ei. Ea tresări iar.  

  Un moment de liniște. El o întrebă dintr-o data"Știai că ingerii se tem de batrânețe? Au senzația că se dă. Sunt niște fricoși."  Îngeri fricoși ce idee. A râs și ea.  

  -   Zi-mi o data cine ești și ce vrei de la mine.   

  -  Pe tine. Atât. Ochii ei s-au luminat. Nu îi era teamă. Era Joan of Arc a lui. Nu știa ce va fii după și nu îi păsa. Așa era ea, mereu optimistă. Zâmbea deja . 

 - Păi spune domne așa. Hai că ai cam întârziat. Un lucru vreau să te rog.   

“ Alo. Toma? Vă pupă mama pe toți.” 

 “Și tata” șopti bărbatul cu paltonul vechi de 20 de ani.