A fost o dată ca niciodată un sătuc în care atunci când
oamenii adormeau, degetele lor prindeau viață. Fără grabă se desprindeau de
mâini, atingeau de mai multe ori pătura cu buricul degetelor și ieșeau la
iveală doi ochi mici, verzi și o gură
mare. Se desmeticeau, se întindeau bine
și apoi se reuneau. Dintre toate degetele din sat PUMPI și BOMBO erau cei mai curajoși. PUMPI fusese șef de promoție în Academia Degetelor Arătătoare
pe când BOMBOfusese declarat cel mai mare sportiv printre toate degetele de la
o mana. Era ambițios și toate fetele din sat îl plăceau pe când PUMPI era retras, inteligent și pe cale să devină un
mare deget erudit. Ei aveau în fiecare seară același punct de întâlnire, între
castroanele de gelatină ale caselor lor.
Prietenia aceasta nu era văzută cu ochi buni de bătrânii
satului. Ce ar putea avea în comun un mare sportiv și un viitor erudit? Totuși
cei doi erau cei mai buni prieteni, își povesteau toate visele din timpul
zilei, ce atinseseră, ce simțiseră, cum fuseseră arși sau zgâriați și cel mai important
își împărtășeau acele dorințe nedegetare, acele dorințe pe care nu le puțeau
împărtăși nici unui alt deget, mare sau mic, pentru că erau neobișnuite pentru
un deget respectabil. Ce ar fi zis Comandantul Detașamentului lui BOMBOdacă ar
fi știut ce își dorește el să facă, în ce aventură vrea să se avânte? Gura lui
prea mare pentru buricul lui prea mic ar fi fost închisă mult timp de atunci
încolo. Plănuiau expediția de mult, din adolescență când sufletele lor vibra în
încheieturi la gândul unei expediții de o asemenea amploare. Și-au luat în spate rucsacele minuscule, au
îngenuncheat la bază castroanelor de gelatină, ce se legănau din când în când,
au făcut o plecăciune, au obținut un mic cutremur local și mulțumiți au plecat
la drum.
PUMPI era mai lucid,
mai puțin emoționat, BOMBO era așa de emoționat că vorbea încontinuu. Ai luat
și cricul și pălăria și cortul eu am luat loțiunea de soare și bețele și apa să
ne spălam. Nu, nu ne mai trebuie nimic.
Și totuși, poate ne mai trebuie? Nu nu e totul ok. PUMPI deja nu
mai putea. Se strâmba din străfundul buricului lui și orice spunea BOMBO îl
enerva. Nu înțelegea cum ditamai degetul putea reacționa așa la puțin stress.
Era prietenul lui, dar totuși, dacă nu se calma avea să îl ia de rădăcini și să
îl scuture puțin până își revenea. N-a fost nevoie. BOMBO s-a liniștit singur
când a început să își măsoare pașii, cei 50 de pași pe secundă, pentru fiecare
picioruș.
A și început să cânte
imnul degetesc - Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne aude suntem făcuți spre a ne
pierde între hârtii și bunătăți, între sunetul tastaturii și vuietul pădurii.
Suntem de fermieri butucănoși și sinceri, suntem de muzicieni, fini și clasicii
nebuni, suntem de femei modeste, aspri și neîmpliniți, suntem care mai de care
la muncă suntem sortiți. BOMBO era din ce în ce mai bine dispus. Era fascinant
cum putea să își schimbe starea de spirit atât de repede. PUMPI nu înțelegea. Nu era nimic rațional în asta și
totuși îi plăcea fenomenul.
Au mers și au mers cele două degetele până ce după ce au
trecut de un deal mișcător s-au prăbușit într-o vale adâncă și au dat într-un
sfârșit de o pădure. Era o pădure întunecoasă și creață, cu arbuști mici și
negri. Pământul era rozaliu și fierbinte. Se făcea că în mijlocul pădurii era o
vale adâncă, în care cei doi speriați, ținându-se de cele 50 de mâini, s-au pus
pe vine și au alunecat. N-a fost rău. A fost chiar distractiv. Au ajuns în cel
mai jos loc din vale. Era frumos, nu mai erau arbuști, dar erau niște forme de relief
nemaivăzute de degețele, stâncile erau moi și miroseau ciudat, prima data
mirosul acesta li s-a părut înțepător, dar apoi era îmbietor. Cele două
degețele se simțeau minunat, erau parcă vrăjiți de locul acesta. Apoi au
observat Vulcanul din mijloc. Așa au crezut prima dată că e un Vulcan, dar apoi
și-au dat seama că de fapt erau doi munți subțiri în forma unui V, care stăteau
de obicei lipiți, dar pe care dacă degețelele încercau îi puteau despărți fără
mare efort și asta au și făcut. Atunci din pământul rozaliu a ieșit apă, totul
în jurul lor era umed și roz. Mirosul pregnant încă îi amețea un pic. Alunecau
pe lateralele vulcanului, despărțeau munții în formă de V, se jucau pe acolo,
se jucau de-a calul și stăpânul cu vulcanul și ajunseseră să inunde aproape
valea întreagă. Atunci s-au cam speriat. Și-au aruncat ghiozdanele din spate și
s-au gândit că acum este momentul. Trebuiau să găsească ceea ce căutaseră de la
început, tunelul magic, în care toate promisiunile pământului rozaliu se
împlineau într-o clipă, în care nimic nu mai conta și în care doar un deget din
câte cunoșteau ei ajunsese acolo, un deget norocos, care nu vrusese să le spună
mai mult decât că-E un tărâm
cum niciodată n-ai să mai găsești nicăieri, se cutremură cu tine și totul devine
verde, roșu și roz. Totul e culoare, iar tu nu mai ești un sPUMPI lu singuratic
deget.
Văzuseră de când au ajuns tunelul, dar n-au vrut să se
grăbească, au vrut să cunoască încet, cu grijă împrejurimile, să se asigure că
nu sunt monștrii sau creaturile mistice de care auziseră atâta. Au vrut să se
joace întâi și întâi, căci ce e mai frumos ca un joc de leapşa pe pământul
rozaliu și moale ce miroase a fân și a oțet balsamic? Venise și clipa finală.
Se țineau de mână și râdeau strâmb amândoi. Fie ce o fi. Se aruncară în tunelul
întunecos și rece. Degeaba. S-au izbit fără milă de pereții tunelului. Ochii le
ieșiseră din cochilii și 10 brațe se rupseseră pe loc de la lovitură. S-au prăbușit fără
vlagă la baza vulcanului. Totuși nu se puteau opri. Se ridicară fără chef, se
scuturară și se avântară iar de data asta mai puțin hotărâți. PUMPI reușise să își strecoare picioarele înăuntru.
Le mișcă necontenit. Un picior i-a fost smuls de o forță nevăzută. PUMPI se trase înapoi rănit și tremurând. BOMBO a
încercat și el cu toată forță lui de sportiv. Nimic.
Tunelul nu îi vroia. BOMBO începu să plângă. PUMPI începu să mângâie tunelul și să se roage. Te
rog. Te rog nu vrem să îți facem rău, doar să te admirăm, doar să ne permiți să
te vedem în toată frumusețea ta. Un cutremur scurt. Apa izvorând din pământ.
Iar mirosul acela. Cutremur. Atunci s-au
prins de mâini și au forțat intrarea. Au reușit. Cutremur iar. Satul întreg a
simțit cutremurul acesta. Ultimul. Venise vremea pentru degețelele din sat să
meargă la culcare. Ei adormeau pe neașteptate, fără să știe unde și cum se vor
trezi iar.
E dimineață. Ana s-a
trezit fericită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu