Sahara

S-a născut într-o zi de marți, în toiul unei ierni ca cea din 76’. În 10 minute s-a isprăvit, în ambulanță, nici n-a apucat să intre bine pe poarta Spitalului Județean. Se grăbea să își sărbătorească triumful propriei nașteri printr-un țipat sănătos. Nu fusese un copil frumos, avea nasul un pic cam lung și avea pielea plină de bubițe mici, icter ziseseră doctorii, dar bunică-sa femeie cu frica de Dumnezeu și cu știința lumilor trecute știa mai bine. În timp bubitele trecuseră aproape cu totul. O spălau cu ceai de musețel și o ungeau apoi cu o alifie prescrisă de domnua€™ doctor Mihăilescu. Se grăbea să crească, așa cum se grăbise să iasă. Se grăbea să facă tot ce putea face un copil vioi și isteț, răsfățat de toți. Îi ziceau Coco și ei îi plăcea și se răsfața “Coco vrea un pup mare mare uite atâta de mare”  și făcea în aer o inimioară cu mâinile ei mici. Ei râdeau și erau toți siguri că era cel mai deștept și mai frumos copil. Bunica o căuta de păduchii, pe care îi împărțise cu țiganii cu care se juca în curtea școlii, tot bunica se juca cu ea de-a doamna învățătoare și chiar a învățat-o să scrie “mama”, “tata” și “Coco”. Se mai și supăra bunica din când în când, căci Coco avea obiceiul de a culege pietricele rotunde pe care le punea pe păturica ei și le desena cu acuarele ochii, nasul și o gură mare mare, ca să aibă loc să râdă. Bunica o certa și îi arăta păpușile frumoase, cu părul lung blond și negru, dar lui Coco nu îi plăceau păpușile, păpușile nu aveau suflet. 

Când Coco dormea, uneori bunica o privea de pe scaunul de lângă pat, unde croșeta câte un șoșon rătăcit și din când în când îi aluneca câte o lacrimă pe obraz. Într-o zi a găsit fata lipită de un zid. Vorbea și zâmbea. Ești proastă Mario proastă, asta i-ar fi zis Gheorghe saracu' dacă mai trăia, nu te mai gândi la prostii, nu influența tu cu superstițiile tale destinul fetii noastre. Era prea bătrână să nu creadă, iar fata lor se grăbea să crească.   

 

 “Am venit să fur Bucureştiul”

Pentru Zarnaştenii mutați în București nu exista o jignire mai mare decât să fie numiți bucureșteni. Se grăbise să ajungă în București, unde te deplasai pe sub pământ, îți luai casă și mașină  după ce deveneai corporatist și ajungeai mediu și bucureștean. Coco n-ar fi vrut să ajungă "bucureștean". Păstra Bucureștiul , o piatră albă, rotundă, culeasă de pe lângă Casa Poporului, în buzunarul de la rochia neagră de la Zara, pe care și-o luase din primul salariu, singura ei rochie de la Zara și îl scotea la plimbare abia seara când pleca de la birou. În timp s-a îndrăgostit. Iubicul i-a luat o bicicletă de oraș, să se vadă diferența între Coco și Nicole. Dintre toate părțile Bucureștiului pe care Coco și le adăuga la colecție, cel mai mult îi plăcea zona veche. Se dădea jos de pe bicicletă și seara lângă zidurile vechi pline de graffiti din Centrul Vechi, începea cu genuncii pe care îi lipea de o piatră roșie, apoi continua cu picioarele, burtica și pieptul. Se lipea cu totul de zid, urechea stângă era obișnuită cu zidul din Centrul Vechi, de lângă Sahara. Recunoștea fiecare tremur, fiecare șoaptă. Aici  Coco se regăsea. Nicole nu. Ei îi era teamă.  

Trebuia să plece cât mai repede spre Zărnești. Iubi nu putea veni, n-auzise exact răspunsul, ceva de birou, ședința iubi ședință importantă. Sunt sigur că o să fie totul bine. Sună-mă când ajungi. Coborî din bloc se urcă pe bicicletă și porni spre Sahara. Era sâmbătă la prânz. Se lipi grăbită de zidul ei. Și-ar fi dorit să plângă, dar nu putea în schimb începu să țipe. Nu părea să o audă cineva. Nu știa cât timp a trecut când în sfârșit  a încercat să se desprindă de zid. N-a reușit. Și-a dat curând seama că textura zidului se schimbase,nu mai era tare ci părea de gelatină, o gelatină cărămizie. Și-a înfipt degetul mare de la mâna dreaptă în gelatină și o senzație de greață și amețeală a cuprins-o. Nu părea să aibă incontro. A respirat adânc, apoi ținându-și respirația cum făcea când se întrecea, cu vărul Ionel demult, în alt timp. Intră cu totul în zid. 

 

Iubicul a anunțat poliția. Nimeni n-a observat ca pe zidul de lângă Sahara scria simplu “A venit și ziua în care am furat Bucureştiul"

Fundu Părului, Comuna Ungureni

Am luat căruța lu' socră-miu și am plecat pe la 16.00 așa, că până ajungeam în sat ne lua vreo 4 ore de mers. Petrică a tras un pui de somn și eu am stat la taclale cu Ion.  Mare om Ion a lu' Borogan, bărbat frumos cu umeri lați și cu dinți ca de cal. Erau legende în cartier că putea să prindă în gură, în dinți o masă cu patru picioare și să o și ridice  Era un bărbat bine făcut la cei 24 de ani ai lui și se hotărâse să se însoare. Îi căzuse cu tronc Gheorghița, prietena mea din satul în care mă născusem. Sinceră să fiu nu prea am înțeles de ce. Gheorghița era tăcută și nu îi prea plăcea lumea, nu îi plăcea nici dansul și nici rochiile frumoase. Ea era numai cu munca. Nici învățată nu era că n-o lăsase taică-su Bațoiu să învețe, zicea că nu îi face bine la piele. Adevărul e de ce să mânii pe Dumnezeu, avea Gheorghița o piele frumoasă, măslinie și niște ochi negri și mari de uneori dacă te uitai atent în ei aveai senzația că se deschide irisul ca o gură de rechin și urmează să te înhațe. Pe mine mă speria, dar se pare că pe bărbați nu, pe Ion sigur nu, pe bărbatul ăsta nu l-ar speria nimic. Ah ce mi-aș dori să fi semănat și Petrică cu el. Sunt ei prieteni de copii, căci vorba aceea au supt de la același piept, tanti Mărioara l-a crescut pe Petre că și cum ar fi fost al ei, însă bărbați mai diferiți nici că s-a pomenit, unu-i zi altu-i noapte și necazu-mi-e că-l meu e noapte. Petrică a fost mereu bolnăvicios și slăbănog, pe cand Ion nu cred să fii fost vreo zi în viața lui bolnav. Petrică e calm, pe când Ion când se enervează nimic nu îi stă în cale, cred că e în stare să facă moarte de om și ar putea cu ușurință, la ce bărbat este.

 N-a durat mult călătoria. Nu-l văzusem niciodată așa, era emoționat. Aveam planul bine făcut

 « Marițo te luăm cu noi, dar tre'€ să ai grijă de Gheorghița, să nu țipe, să nu ne dea de gol » « Mă Petrică, zici că mă cunoști de ieri de azi, nu le rezolvă Marița a ta pe toate ? Las pe mine.» 

 Urma să o luăm prin surprindere când bătrânii se duceau la culcare. Dansul se ținea în centrul satului Fundul Părului, chiar lângă curtea lui Bațoiu, primarul și colac peste pupăză tocmai tată-su Gheorghiței. După ora 9 bătrânii satului se duceau la culcare și noi fetele mai aveam voie jumătate de oră să stăm, poate totuși ne făceam cu un bărbat bun, dar dup-aia mamele și mătușile veneau să ne cheme în casă, să nu radă lumea. Eu trebuia să o chem pe Gheorghița în vale, unde bărbații așteptau cu căruța pregătită. Așa a și fost. Tot timpul dansului Bațoiu și alți doi de la primărie, stătuseră pe scaun, rezemați de gard, cu pipele lor pregătite și privind flăcăii și fetele satului. Erau fete frumoase în satul meu, doar eu știu bine, că de acolo mă trag și eu. Se făcuse ceasul 9,20 când în sfârșit am putut să o chem pe Gheorghița în vale. Ea, fată cuminte cum era, nu vroia să vina, după ce m-am tot rugat, s-a învoit pentru 10 minute, că dup-aia știa ce pățea dacă nu era la timp acasă, doar era fata primarului. 

Când am ajuns în vale și a văzut căruța și mai ales l-a văzut pe Ion zâmbind, zici că a apucat-o  zbâțul și și-a ridicat fustele și a luat-o la fugă înspre deal țipând de mama focului. Ion a  ajuns-o din trei mișcări, a săltat-o ca pe un copil pe umărul lui și apoi a suit-o în căruță. Între timp Bațoiu fusese anunțat de niște muieri de prin sat că o auziseră pe Gheorghița țipând, și-a luat pușca și a venit în fugă după noi. Era săracul Bațoiu încă în izmene, dar și ăsta, bărbat adevărat. Nu îi tremura mână pe ditamai pușca aia de vânătoare. A tras un foc de avertizare zbierând » Borogane,  Borogane, întoarce-te băiete, de nu îți pun mațele la borcane. Toată iarna mă încălzesc și nici gând să te lovesc, doar un foc am să trag și ești lat la mine în prag.» Așa era Bațoiu ăsta, toată lumea în sat îl știa pentru talentul lui de a vorbi în rime, mai ales când îl suparaseși cu ceva.  

Începusem să mă tem, mă codeam și îl rugam pe Petrică să oprim, dar Petrică nu ieșea din vorba lu Ion. Dacă Ion ne-a zis "aleargă caii ăștia până și-or scoate sufletul pe drum", păi Petrică și cu mine, forțată mai mult, am început să îi alergăm. Bațoiu a mai tras un foc. L-a lovit pe Petrică al meu în picior. Petrică zbiera, eu plângeam pe lângă el, înnebunită, în căruță, îl luasem pe Ion de mână și îl rugam, îl imploram să oprească, dar nimica. N-a vrut el și n-a vrut. Petrică cu ultimele puteri înainte să leșine mi-a zis « Taci femeie, taci » că normal doar așa știe el să îmi vorbească, mie femeie cum n-ar fi trebuit vreodată să vadă el, dar asta e altă poveste. 

Parcă îl văd aievea pe Ion cum cu o mână o ținea pe Gheorghița care îl mușca și se tot zvârcolea, deși apucase să o lege, cu o mână conducea căruța. Eu îl rugasem să ne oprim la spital acolo lângă piața Ferentari. Nici gând, ne-am dus direct acasă la tanti Mărioara. Femeia cu mintea acasă și-a dat seama imediat despre ce e vorba. A dus-o pe Gheorghița în casă, a dezlegat-o și i-a dat apă, dar Gheorghița nu mai reacționa, era ca moartă. A încuiat-o apoi în cameră cu sora lu’ Ion,  Ana, care se temea de singurătate și întuneric așa că a fost foarte fericită să aibă o tovarășa de vorbă, asta până când și-a dat seama că Gheorghița n-avea de gând să scoată un sunet. Se zice că a vorbit după ce a luat-o Ion prima data. Atunci și-a dat seama că nu mai are nici o scăpare. Avea să fie nevasta lui Ion Borogan. 

Așa o fi vrut Dumnezeu, nici eu și nici ea nu știam de ce ar vrea Dumnezeu așa ceva, dar cine suntem noi să punem întrebări dintr-astea ? Petrică ? Pe Petrica  l-a făcut bine tanti Mărioara. Bine atât cât se poate că până în ziua de azi mai șchioapătă cu piciorul ăla. Îi place să povestească el întâmplarea, dar niciodată nu o zice cum trebuie și tot eu săraca de mine, trebuie să o spun de la capăt ca să înțeleagă tot omul ceva.  

Cu patru colturi si o inima de argint

Când eram mică, aveam patru colțuri și o inimă de argint, nu de aur ca a fraților mei. O mătușă din partea mamei m-a măritat bine, cu vărul regelui, mai mare înțelept peste tărâmul de Miazănoapte. Înțelept, dar bătrân și rău. În noaptea nunții noastre mi-a rupt colțurile, tot în noaptea aceea a murit, fără să îl ating. A murit de emoție au zis doctorii, dar nimeni nu i-a crezut. Așa am rămas și văduvă și fără colțuri. 

Eram sigură că cel puțin 200 de ani n-avea să mă mai ia nimeni și cine i-ar condamna, cine ar vrea una schilodită și văduvă fără copii? Ei bine m-am înșelat, chiar fratele mai mic al regelui m-a luat concubină, nu nevastă, ar fi fost rușine să ia de nevastă pe cea ce i-a fost nevastă mai marelui văr. În prima seară am dormit pe ceruri separate, era de înțeles, petrecuse toată noaptea, îi era frig și era și luat puțin, eu nu m-am supărat, doar era un mire adevărat. A doua seară a murit. Am jelit cu femeile din sat. M-am închis în lactee și m-am rugat să îmi ia stralucirea, să mă ia cu el.  Nimic. La înmormântare l-am cunoscut pe Soare, apoi vreo 3 ani am stat pe cerul Sibielului, în ținutul cel mai rece al Grănicerilor din Sud. A trecut pe acolo Leila mai marea preoteasă a regelui. M-a văzut și i-a zis ceva paznicului ei. A doua zi fusesem răpită și trimisă pe cerurile despicate ale regelui, unde stelele sunt pescuite de pe cer și duse în templul Soarelui. Apoi nimeni nu știe ce pățesc. Babele spun că sunt aruncate în mări sau că li se suge strălucirea aurie și rămân sterile, apoi se fac preotese, ca Leila. Nu era rău să fii preoteasă, o preoteasă la curtea Soarelui era urâtă de toți, dar respectată. Ele alegeau stelele ce aveau să fie sacrificate. Leila alegea foarte rar, însă ce semn al dracului era că mă alesese chiar pe mine. 

Soarele se pare că uita cum a fost zămislit de o stea prinsă in navod, cum mamă-sa a murit chiar între firele de nailon si cum el s-a rănit prins tot între firele de nailon până ce solzii s-au desprins de pe trup și a rămas gol în fața marei preotese Leila. Ea l-a crescut și l-a ajutat sa cucerească cerurile de Miază-noapte. Restul au îngenunchiat de bună voie. Înainte să ajung  în plasă o priveam pe Mai Marea Preoteasă și nu mi-o imaginam bătrână sau copilă. Ea fusese probabil mereu așa, un pic mai rece decât restul. O stea nemuritoare, cea la care muritorii se roagă pentru dorințe și care o data la 100 de ani implinește una. 

Am stat și eu în plasă vreo doi ani. Mă împrietenisem cu celelalte stele; niciuna nu înțelegea boala mea. Poate mi se trage de la inima mea de argint. Aș smulge-o dacă aș avea gheare, dar nu am! A venit și rândul meu. M-au extras cu un clește ca pe o stea de rând. La început am alunecat. Nu aveam colțuri de care să apuce. Apoi m-au prins de mijloc și m-au tras repede. M-au dus în tunelul regelui și mi-au scos unul câte unul solzii aurii. Leila mă observa cu atenție. Când au ajuns la solzii din dreptul inimii, pescarii au descoperit o sferă, nu aurie, ci albă. Sfera m-a înconjurat, iar când pescarii m-au privit în ochi s-au izbit de cer și au căzut. Leila râdea. Atunci a apărut el, Regele Cerurilor. M-a recunoscut.

-          Cumnată

-          Mai Mare Rege al Tărâmurilor de Miază Noapte și dincolo de ele, te salut

Îngenunchez și Sfera se lasă și ea la picioarele noastre. El îmi zâmbește iar Leila iese din tunel. El îmi atinge mijlocul rănit de cleștele pescarilor. Mă gâdilă. Sfera se ridică deasupra amândurora apoi intră în mine de sus în jos, dureros și lent. Soarele mă obligă să stau nemișcată. Îi mușc ochii și-i sar ca niște mingiuțe de ping-pong din orbite. Nu pare să îl doară. Sfera explodează înăuntru-mi. Soarele nu se mișcă din marea de lumină albă ce-l cuprinde și pe el. Leșin. Mă trezesc pe un cer negru. Sfera mea clipocește. Îl aștept pe Rege.

Reflexia Coliviei

Era fericită că scăpase. Fericită și egoistă. Nu s-ar fi așteptat să numere minutele petrecute în casa surorii ei, proaspăt divorțată. Aura a luat-o razna complet se gândea Mia, grăbind pașii spre mașină. 

 Nimeni nu se aștepta la asta. Terminase  prima facultatea de Drept, fusese admisă fără probleme în cadrul cabinetului de avocatură Năstase and Co. Aura  se lăsase  de fumat pentru că așa a vrut ea, într-o zi oarecare, cum s-a și apucat. S-a măritat într-o zi de vară cu cel mai frumos și mai de success arhitect din București, Edi Tudor, pentru că așa a vrut ea. 

 În primii ani de căsătorie, înainte să se nască Marius  se duceau des la petreceri, luau masa în oraș iar în weekend obligatoriu la teatru. Se distrau. Apoi când bebele a trecut pragul uterului său, în Aura ceva s-a rupt. 

Nu vroia să lase pe nimeni să vadă copilul. Ajunsese să o pună pe tanti Maria să spele podelele la interval de o oră, apoi jumătate de oră. La un moment dat eforturile lui tanti Maria i s-au părut inutile și a concediat-o.  

 A început să se ocupe ea de curățenia în casă. Spăla podelele cu o putere și o dedicație extraordinară, spăla wc-urile și cada, până și copilul îl spăla de două ori pe zi.  Pe la 1 an Marius  a făcut o formă ușoară de pneumonie, apoi a dat în astm. Edi a încercat să pună piciorul în prag. I-a interzis să îl mai spele atât de des. Aura era convinsă că Marius se îmbolnăvise cum și tatăl ei se îmbolnaăvise cu ani în urmă, de la bacteriile din jur; își imagina microbii plimbându-se pe buricele degețelelor lui mici și perfecte, sus spre umeri, apoi coborând spre buricul ușor proeminent. Nu putea suporta gândul acesta. În timpul zilei, când Edi nu era acasă continua să îl spele -  mâinile de trei ori, picioarele de 4 ori, capul o data, apoi restul.  Îi punea copilului mănuși de platic și se supăra pe el când le dădea jos. Se supăra și îl trimitea în camera lui.Copilul plângea acolo singur. Ea intra din 2 în 2 ore să îl spele pe față și pe mâini și pe picioare. Se spăla ea însăși de zeci de ori pe zi

Cand Edi i-a cerut divortul, n-a avut nici o reactie. N-avea timp sa se gandeasca la asta. Trebuia sa curete totul sa nu ramana nici o urma a sotului ei acolo in casa. I-a ars hainele in cada. A dezinfectat sifonierul. Tot ce i-a mai ramas barbatului, racheta de tenis, niste acte de la birou si trusa de mecanic,  le-a pus intr-o cutie si I le-a trimis la birou, cu un bilet “Cam multi germeni ai lasat in urma ta”.

Când a primit cutia a aruncat-o într-un colț. Biletul l-a rupt în bucățele mici. S-a așezat la birou cu mâinile în poală. Își lăsase copilul în casa aceea și fugise. Era îngrozit. Ea îi săpase în suflet până ce scosese de acolo cele mai mari defecte, cele mai rele stări, tot rahatul ce îl făcea pe el neomul acesta. Marele arhitect ce dusese o viață perfectă, ce văzuse lumea și avea un salariu de 5-6 cifre, nimeni nu știa exact cât, era redus la o cutie de carton și un bilet. După un timp și-a sunat avocatul. Aveau să o declare nebună. Problema era ca puteau apela la un singur martor. De ce l-ar ajuta? El până la urmă era un străin.

-               Trebuie să vorbim. E foarte important. M-a sunat avocatul lui Edi. 

 -              Nu. N-am timp. Sunt ocupată și Marius știi cum e Marius.

 -              Te rog. Știi că n-aș insista dacă n-ar fi urgent. 

 -              Bine, însă știi care sunt condițiile mele a€“ faci baie în casa mea, cu buretele meu și șamponul pe care ți-l dau eu. Te ștergi pe mâini cu oțet alb și bicarbonat. După ce faci baie porți în permanență mănușile albastre. Nu îl atingi pe Marius. 

 -              Cum vrei. E casă ta. Vin diseară direct de la studiu.

 -              Nu înțeleg de ce nu demisionezi. Din banii lăsați de ai nostril ai putea trăi foarte bine. 

 -              Îmi place să compun. Ți-am zis de atâtea ori. Nu vreau să mai discutăm despre asta. 

 -              Bine. Ne vedem diseară. Te rog să nu vii cu mijloacele  de transport în comun. Te rog mult. 

 -              Da sormeo bine. 

Aură era agitată. Nu se putea concentra la discuție. Se spăla pe mâini o data la 5 minute. 

 -      Știi că mă spăl pe mâini cam de 100 de ori pe zi. Așa trebuie. Încerc să îl spăl sip e Marius, dar nu e cuminte deloc. Nu e. El plânge mereu. Și se îmbolnăvește tot timpul. E normal,  totuși suntem înconjurați de bacterii. Nu îl mai las să umble în toată casa. Îl țin doar în camera lui și în baie.

 -      Are 4 ani. Copilul vrea să se joace. Măcar  din când în când te joci cu el ? 

 -      Dacă tu ai senzația că toată ziua stau și nu fac nimic te înșeli. Am foarte multă treabă. Cine crezi că ține casa asta într-o stare decentă? Zic decentă că praful se pune imediat, indiferent cât aș freca.  Am și dat toate electronicele la săraci a€“ laptopurile păstrează în tastatură o cantitate enormă de microbi, bacterii și pur și simplu mult praf. Nu le puteam păstra. Plușurile lui Marius erau toate pline de praf. Le-am aruncat și pe-alea. 

 -      Ai aruncat jucăriile copilului? 

 -      Ah nu eu, l-am pus pe el. Trebuie să învețe să se apere singur. 

 -       Aura, dar e un copil are nevoie să se joace. Cum crește altfel? 

 -      Hai că începi să mă enervezi.  Nu mă mai lua cu lecții de a€œcum să fii parinte”, tu care n-ai copii și după cum merge treaba nici n-ai să ai vreodată. 

 Mia se uită în jos. Îi dădură lacrimile. Uterul ei retrovers și infantil. Aura fusese cu ea acolo, o ținuse de mână când doctora îi dăduse vestea. 

 -      Mă duc sa il văd pe Marius. 

  Îl găsi pe copil în camera lui. Era cocoțat în vârful patului. Mânuțele lui grase erau prinse de manusi. Era palid și tușea. Avea inhalatorul pe noptiera de lângă pat.

 -      Ce face cel mai frumos băiețel din lume? 

 Marius dădu din umeri. Mia închide ușă dormitorului. Se apropie de copil și îl săruta. 

 -      N-ai voie. Te spun. 

 -      De ce să mă spui? Dacă mi-e drag de tine? Te văd atât de rar și ești mereu atât de cuminte

 -      Mami zice că sunt cam năzdravan și că trebuie să fiu băiat mare, să mă spăl pe mâini cât pot eu de des cu săpun și cu periuța de pe chiuvetă.

 -      Pentru mine ești un băiat tare cuminte și tare curat.  

 -      Nu e adevărat. Când mami mă spală la funduleț când fac treabă aia mare eu plâng și mami mă ceartă. Zice că sunt un băiat murdar. 

 -      Ea nu-i aici. Se spală pe mâini și știm amândoi cât durează. Mia îi da o mănușă jos. Băiatul chicotește. 

 -      Vrei să îți spun un secret? Dar trebuie să promiți că nu spui nimănui.

 -      Nimănui nimănui? 

 -      Da. Mai ales lui mami. 

 -      Bine promit.

Copilul își strânse mătușă de mână în semn de “Nu uita. Ai promis”. Ea îl strânse înapoi.

 Băiatul își apropie fața mică și rotundă de oglinda de lângă pat. Lângă oglindă era un dezinfectant. Mia zâmbi. Copilul șulfă tare în oglindă, ca pentru a doborî monștri din spate. Oglinda se aburi și atunci Marius desenă multe multe ferestre. Apoi așeză într-o fereastră un soare, într-una un nor, tot ce văzuse el din pat pe fereastra lui, când mami era în baie. 

 Zâmbi mulțumit. Apoi repede, instinctiv luă dezinfectantul și șterse bine oglinda. Chiar atunci intră Aura. Ce bine că Marius învățase să își curețe singur și des oglinzile. 

 -Sormeo tre’ să plec. Ai grijă. Pa.

 -Păi nu mi-ai zis ce vroiai să îmi zici, ce bajmăjeai la telefon azi dimineață

- Nu era așa important.

Mia plecă grăbită 

 

Elmer

- Am să îți iau mâinile între palmele mele și am să le strâng de trei ori. Pe măsură ce le strâng, vei închide ochii și nu vei mai putea să deschizi ploapele. Vom găsi sursa. 

 -      Mi-e puțin frică, recunosc. 

 -      Dacă ți-e frică experimentul s-ar putea să nu reușească. spuse doctorul M. fetei frumoase de 21 de ani ce se afla pe fotoliu. 

 -      Gata. Mă relaxez, promit.  

 Doctorul îi luă mâna stângă în mâna lui. Îi vorbea cu o voce calmă, liniștitoare. Îi strânse scurt mâna. Fata tresări ușor. Doctorul continuă să îi vorbească pe același ton egal. Îi strânse mâna a doua oară, ea închise ochii. Doctorul ridică un pic tonul apoi îl păstră la aceeași intensitate până la ultima strângere a mâinii. Și pentru el era prima data când aplica procedeul Elmer. Fata intră în transă. O întrebă ce vede. Era într-o grădină fermecată. Era la poartă și îi era teamă să intre. Avea vreo  6 ani.  Ar fi vrut să o aștepte pe mama, dar mama era mereu la serviciu, de dimineață până seara târziu. 

 -De ce nu îl aștepți pe tata, întrebă doctorul, deși știa răspunsul. 

 - Tata a murit când eram eu mică, el nu mai e demult. Am rămas doar eu mama și fratele meu mai mare, care are tot timpul grijă de mine. 

 - Și acum, acum de ce nu e cu tine? 

 - Nu știu. Ar fi trebuit să fie. E mereu cu mine.

 - Bine. Spune-mi mai multe despre grădina asta. 

 -Este fermecată, copacii au ochi care mă urmăresc, este mult verde închis, iar deasupra noastră e un nor în formă de nu știu ce formă este asta.

-Nu știi? Încearcă totuşi

-E un morcov pufos. 

 - Îți place? 

 - Da. Am mai văzut-o și înainte, doar că nu știu cum se chiamă. 

 - Ce faci mai departe? 

 -Îl văd pe fratele meu. Ce mă bucur că e aici. E în dreptul morcovului. Îmi spune că trebuie să mănânc. Că îmi face bine. 

 - Și mănânci? 

 - Aș vrea, căci îmi place, doar că mi-e și teamă. Grădina e fermecată, aici nu ne găsește nimeni, însă mie nu îmi plac secretele. Mereu fac o boacănă. 

 - E secret? 

 - O da. Mereu e secret. N-avem voie să spunem nimănui. El îl scoate din buzunar zice și eu nu mușc. Am mușcat o data, la început, dar m-a plesnit, că n-am fost cuminte și n-am ascultat, nu trebuie să mușc. 

 - Și zici că îți place? Atunci care este problema? 

 - Da dar acum trebuie să fac asta tot timpul. Intrăm în grădină și trebuie să fac asta. Nu ne mai jucăm. Și grădina e fermecată, eu vreau să mă sui în copaci, să le șoptesc ce am făcut azi la gradi și să culeg vișine, căci bunica are în curte un vișin mare. 

 - Și el? El ce zice? 

 - Că așa ne jucăm noi. ȘI că nu o să ne despărțim niciodată. 

 1.2.3. Doctorul îi strânge tinerei mână. Se trezește. Tânără se uită la doctor cu ochii mari. Nu își amintește nimic. Doctorul e încântat, procedeul Elmer i-a reușit.