Pumpi şi Bombo

A fost o dată ca niciodată un sătuc în care atunci când oamenii adormeau, degetele lor prindeau viață. Fără grabă se desprindeau de mâini, atingeau de mai multe ori pătura cu buricul degetelor și ieșeau la iveală doi ochi mici, verzi și  o gură mare.  Se desmeticeau, se întindeau bine și apoi se reuneau. Dintre toate degetele din sat PUMPI  și BOMBO erau cei mai curajoși. PUMPI  fusese șef de promoție în Academia Degetelor Arătătoare pe când BOMBOfusese declarat cel mai mare sportiv printre toate degetele de la o mana. Era ambițios și toate fetele din sat îl plăceau pe când PUMPI  era retras, inteligent și pe cale să devină un mare deget erudit. Ei aveau în fiecare seară același punct de întâlnire, între castroanele de gelatină ale caselor lor. 

Prietenia aceasta nu era văzută cu ochi buni de bătrânii satului. Ce ar putea avea în comun un mare sportiv și un viitor erudit? Totuși cei doi erau cei mai buni prieteni, își povesteau toate visele din timpul zilei, ce atinseseră, ce simțiseră, cum fuseseră arși sau zgâriați și cel mai important își împărtășeau acele dorințe nedegetare, acele dorințe pe care nu le puțeau împărtăși nici unui alt deget, mare sau mic, pentru că erau neobișnuite pentru un deget respectabil. Ce ar fi zis Comandantul Detașamentului lui BOMBOdacă ar fi știut ce își dorește el să facă, în ce aventură vrea să se avânte? Gura lui prea mare pentru buricul lui prea mic ar fi fost închisă mult timp de atunci încolo. Plănuiau expediția de mult, din adolescență când sufletele lor vibra în încheieturi la gândul unei expediții de o asemenea amploare.  Și-au luat în spate rucsacele minuscule, au îngenuncheat la bază castroanelor de gelatină, ce se legănau din când în când, au făcut o plecăciune, au obținut un mic cutremur local și mulțumiți au plecat la drum. 

PUMPI  era mai lucid, mai puțin emoționat, BOMBO era așa de emoționat că vorbea încontinuu. Ai luat și cricul și pălăria și cortul eu am luat loțiunea de soare și bețele și apa să ne spălam.  Nu, nu ne mai trebuie nimic. Și totuși, poate ne mai trebuie? Nu nu e totul ok. PUMPI  deja  nu mai putea. Se strâmba din străfundul buricului lui și orice spunea BOMBO îl enerva. Nu înțelegea cum ditamai degetul putea reacționa așa la puțin stress. Era prietenul lui, dar totuși, dacă nu se calma avea să îl ia de rădăcini și să îl scuture puțin până își revenea. N-a fost nevoie. BOMBO s-a liniștit singur când a început să își măsoare pașii, cei 50 de pași pe secundă, pentru fiecare picioruș.

A  și început să cânte imnul degetesc - Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne aude suntem făcuți spre a ne pierde între hârtii și bunătăți, între sunetul tastaturii și vuietul pădurii. Suntem de fermieri butucănoși și sinceri, suntem de muzicieni, fini și clasicii nebuni, suntem de femei modeste, aspri și neîmpliniți, suntem care mai de care la muncă suntem sortiți. BOMBO era din ce în ce mai bine dispus. Era fascinant cum putea să își schimbe starea de spirit atât de repede. PUMPI  nu înțelegea. Nu era nimic rațional în asta și totuși  îi plăcea fenomenul. 

Au mers și au mers cele două degetele până ce după ce au trecut de un deal mișcător s-au prăbușit într-o vale adâncă și au dat într-un sfârșit de o pădure. Era o pădure întunecoasă și creață, cu arbuști mici și negri. Pământul era rozaliu și fierbinte. Se făcea că în mijlocul pădurii era o vale adâncă, în care cei doi speriați, ținându-se de cele 50 de mâini, s-au pus pe vine și au alunecat. N-a fost rău. A fost chiar distractiv. Au ajuns în cel mai jos loc din vale. Era frumos, nu mai erau arbuști, dar erau niște forme de relief nemaivăzute de degețele, stâncile erau moi și miroseau ciudat, prima data mirosul acesta li s-a părut înțepător, dar apoi era îmbietor. Cele două degețele se simțeau minunat, erau parcă vrăjiți de locul acesta. Apoi au observat Vulcanul din mijloc. Așa au crezut prima dată că e un Vulcan, dar apoi și-au dat seama că de fapt erau doi munți subțiri în forma unui V, care stăteau de obicei lipiți, dar pe care dacă degețelele încercau îi puteau despărți fără mare efort și asta au și făcut. Atunci din pământul rozaliu a ieșit apă, totul în jurul lor era umed și roz. Mirosul pregnant încă îi amețea un pic. Alunecau pe lateralele vulcanului, despărțeau munții în formă de V, se jucau pe acolo, se jucau de-a calul și stăpânul cu vulcanul și ajunseseră să inunde aproape valea întreagă. Atunci s-au cam speriat. Și-au aruncat ghiozdanele din spate și s-au gândit că acum este momentul. Trebuiau să găsească ceea ce căutaseră de la început, tunelul magic, în care toate promisiunile pământului rozaliu se împlineau într-o clipă, în care nimic nu mai conta și în care doar un deget din câte cunoșteau ei ajunsese acolo, un deget norocos, care nu vrusese să le spună mai mult decât că-E un tărâm cum niciodată n-ai să mai găsești nicăieri, se cutremură cu tine și totul devine verde, roșu și roz. Totul e culoare, iar tu nu mai ești un sPUMPI lu singuratic deget. 

Văzuseră de când au ajuns tunelul, dar n-au vrut să se grăbească, au vrut să cunoască încet, cu grijă împrejurimile, să se asigure că nu sunt monștrii sau creaturile mistice de care auziseră atâta. Au vrut să se joace întâi și întâi, căci ce e mai frumos ca un joc de leapşa pe pământul rozaliu și moale ce miroase a fân și a oțet balsamic? Venise și clipa finală. Se țineau de mână și râdeau strâmb amândoi. Fie ce o fi. Se aruncară în tunelul întunecos și rece. Degeaba. S-au izbit fără milă de pereții tunelului. Ochii le ieșiseră din cochilii și 10 brațe se rupseseră  pe loc de la lovitură. S-au prăbușit fără vlagă la baza vulcanului. Totuși nu se puteau opri. Se ridicară fără chef, se scuturară și se avântară iar de data asta mai puțin hotărâți. PUMPI  reușise să își strecoare picioarele înăuntru. Le mișcă necontenit. Un picior i-a fost smuls de o forță nevăzută. PUMPI  se trase înapoi rănit și tremurând. BOMBO a încercat și el cu toată forță lui de sportiv. Nimic. 

Tunelul nu îi vroia. BOMBO începu să plângă. PUMPI  începu să mângâie tunelul și să se roage. Te rog. Te rog nu vrem să îți facem rău, doar să te admirăm, doar să ne permiți să te vedem în toată frumusețea ta. Un cutremur scurt. Apa izvorând din pământ. Iar mirosul acela. Cutremur.  Atunci s-au prins de mâini și au forțat intrarea. Au reușit. Cutremur iar. Satul întreg a simțit cutremurul acesta. Ultimul. Venise vremea pentru degețelele din sat să meargă la culcare. Ei adormeau pe neașteptate, fără să știe unde și cum se vor trezi iar. 

 E dimineață. Ana s-a trezit fericită. 

Scooby

Mami m-a trezit mai de dimineață că avem treabă, treabă multă. Mi-a prins codițele ca de obicei și apoi când să vin la bucătărie mi-a zis că pot să stau să îmi pap painicile cu lapte la desene. Eram cea mai fericită. Să mănânc văzându-l pe  Scooby Doo în acţiune. Tati nu era acasă. A plecat devreme. De trei zile mami stă acasă cu mine. Mai bine că și așa nu îmi place când se duce la birou. Acum numai seara pleacă, crede că nu știu. Ea mă pune la somn, eu mă fac că dorm și o aud cum îi zice lui Tati - ai grijă dacă se trezește noaptea, să o iei în brațe, să îi cânți “Un tramvai” - e cântecul meu preferat, despre un tramvai fermecat. Mami și buni îl cântă cel mai bine, tati se cam împiedică, uită versurile, așa e tati mai uituc, o să își uite într-o zi și capul acasă. Îmi părea bine că stă mami cu mine și nu bona,  îmi place de tanti Maria, dar ea adoarme repede și sforăie și nu se joacă așa cum se joacă mami și nici nu îmi spune povești cum îmi spun mami și buni. 

Mami a vrut să ne apucăm de treabă imediat după Scooby Doo. Adu din dulap câte cearceafuri poţi, căci o sa ne jucam un pic. Mi-a zis apoi povestea umbrelor. Se făcea că o data la 65 de ani, chiar la finalul lui noiembrie, într-o sâmbătă, cum e azi din toate oglinzile din lume vor să iasă umbrele oamenilor. Vor sa iasă şi să cuprindă lumea în pumnul lor. Se intampla cand o forţă rea apare, ceva rău şi ceva ce doare. Aşa mi-a zis mami aproape bâlbâită. M-am mirat că nu ştiam eu până la 4 ani jumate povestea asta, că de fapt buni mi-a zis aproape toate poveştile din lume, haide Miruna, e timpul să-ţi zic a 100-a poveste a lumii. Mereu se termina cu “Şi am fost şi noi acolo şi am jucat la nunta ei” Şi eu râdeam caci mi se părea buni o şmecheruţă încerca mereu să mă păcălească.  În povestea asta aveam şi eu un rol. Trebuia să iau cearceafurile aduse şi să o ajut pe mami să acoperim toate oglinzile din casa, să nu iasă umbrele din ele. Eu înainte să le acoperim dansam un pic în faţa oglinzii, făceam nişte piruete cum m-a învatat madam Boteanu la balet şi apoi scoteam limba la umbrele cele rele, să vadă că în lumea mea n-au voie ele.  Mami din când în când ofta. Era obosită. Mami e mai mereu obosită, mai ales când vine de la birou. Hai că am terminat cu oglinzile repede, când a venit masa de prânz acoperisem toate oglinzile. Atunci mi-a dat mami vestea. Trebuia sa acoperim şi televizorul. Se pare că umbrele se ascund şi in televizor- nu il mai vedeam duminică dimineaţă pe Scooby Doo. Am plâns puţin. Nu se putea, nu credeam că sunt umbrele astea atat de viclene încât să se ascundă chiar lângă Scooby. Dar mami a zis că trebuie şi dacă mami a zis, trebuie,trebuie, că dacă nu se dă militaria jos din pod. Nu ştiu ce înseamnă asta dar cred că e ceva rău ce avem noi în pod. Şi am acoperit şi televizoarele. Nu doar pe ăla din sufragerie, ci si pe ăla din dormitorul meu şi pe cel din bucătărie. Mami mi-a zis că avem prea multe televizoare şi numai tati e de vină. Mie îmi plăcea cu multe televizoare. Se auzeau uneori voci din toate şi mă făceam ca mă joc de-a ghicitul - cine vorbeşte acum? Buni râdea.

După ce am acoperit televizoarele déjà obosisem şi încă nu îmi trecuse de tot supărarea că nu îl văd pe Scooby Doo. Mami mi-a dat voie puţină ciocolată după masă. Am mâncat doua de supărare aşa. Vroiam în parc. Mami era obosită. Am rămas pentru că mi-a zis toată povestea umbrelor, cum fusesera la început prietene cu oamenii şi cum apoi oamenii când erau loviţi de dezastre, de lucruri rele deveneau chiar ei mai răi si transmiteau toată răutatea lor umbrelor. Atunci într-o zi o vrăjitoare bună a prins umbrele în oglindă, să nu trebuiască oamenii să îşi care cu ei peste tot răutatea, că era prea grea şi nu se puteau mişca, nu se mai puteau duce nicăieri, nici la piaţă, nici la Mega, nici la birou sau la grădi. Nicăieri. Şi aşa umbrele au rămas acolo, doar că o dată la 65 de ani vroiau să scape şi era de datoria noastră să le prindem acolo. I-am zis lui mami să stea fără grijă că eu le păzesc să nu iasă. Apoi când a venit tati ne-am pus să desenăm. Tati nu prea ştia ce să facă. Nu îşi găsea locul o tot întreba pe mama – n-ar trebui totuși să îi spunem? Tati e un fricos, crede că mie mi-e frica de umbre. Nici gând. Eu am suflet de zmeu. Aşa spune buni. Am facut schimb de desene cu mami. Mami desenase o lebădă.  O să o cheme Lena şi o să fie a mea. Când a vazut mami ce am desenat a început să plângă. Eu m-am dus la ea şi am luat-o de mână. E de la oboseală şi m-a pupat. Una peste alta a fost o zi frumoasă. Păcat numa’ că mâine nu  îl prind Scooby.

Un chibrit lung de tot pe post de corp, 4 chibrituri mai scurte pe post de brate si picioare si un rotund mare mare, cat capul tau de mare mi-a zis buni mai demult.

De prin Gang

Mi-a zis ceva la telefon de o brutărie fix lângă gang. Intru să ii iau ceva cald şi un fresh de portocale.

O văd. E chiar în partea cealaltă a gangului. Îi recunosc mâinile mici răsfirate pe ciment. Mi-e teamă. Nu ştiu exact de ce mi-e teamă, sunt bărbat în toată firea şi nu e ca şi cum n-aş mai fii făcut asta, fac asta o dată la doua luni. Ar fi trebuit să ma obişnuiesc până acum. Mama ar fi zis ‘‘Mihai cu răul tău te poţi obişnui, dar să-I fie rău unui om drag, ei mamă cu asta nici tu si nici eu nu ne putem obişnui, nu ne acceptăm drumul fără să dăm bine  din picioare.‘’ Îmi scutur paltonul şi mă îndrept spre ea. Mă vede şi zâmbeşte. ‘’ Filfizonule, te aşteptam.’’Îmi sare în cârcă cu o mişcare. Observ că ghetele îî sunt rupte, că din nu ştiu ce motiv nu poartă geaca ce i-am adus-o săptămâna trecută şi că e mai uşoară.

-Ai slăbit gogoşico

- Mereu ai ştiut ce să îmi spui să-ţi iert păcatele, chiar şi întârziatul ăsta al tău cronic.

- Hey, ia vezi că o încurci îi zic ciupind-o de genunchi

Fără greutate sare înapoi pe pământ, se lasă pe vine sprijinindu-se cu spatele de gang. Mă gândesc că probabil aşa se simte ea cel mai confortabil. Nu mă ducea niciodată să văd unde doarme sau cu cine. Nu mă lăsa niciodată să intru dincolo de acest gang. Într-o zi acum câţiva ani am încercat să o urmăresc, dar nu ştiu cum s-a prins şi trei luni n-a dat nici un semn. Au fost cele mai groaznice trei luni. Nu ştiam dacă e bine, dacă trăieşte, nu ştiam nimic de ea. Mai făcea aşa când era mică, dar făcea pe ore, se ascundea, pleca singură de nebună şi nu ştiam de unde să o iau, căci normal ea era mereu responsabilitatea mea –‘’Ai grijă de ea. E mică şi firavă şi nu ştie multe’’ Ehe nu ştiu oamenii câte ştia ea şi de la ce vârstă. În zilele în care dispărea, mă plimbam de la un cap la altul al cartierului, de la Piaţa Ferentari, până la Rahova şi înapoi, spunându-mi rugăciunea cum m-a învăţat mama, rugăciunea rătăcitului, o spuneam mereu începând cu ‘’Ajut-o Doamne pe ea’’. Apoi pe la 10 ani m-am prins că de fapt Doamne Doamne ştie pentru cine mă rog şi nu trebuie să îi mai precizez. Într-una din zile, m-am hotărât să o las în pace să se întoarcă singură acasă. Sigur se întorcea mama şi mă bătea că ea disparuse. Asta e, da’ şi-o lua şi ea şi chiar merita. Am aşteptat până la 5. A venit mama. Ciudat că nu m-a bătut, doar m-a certat. M-am îmbrăcat şi am pornit amândoi pe stradă după ea. Am fost şi la şcoală, în curtea din spate unde o mai găsisem eu înainte, am fost şi la tanti Zoica, de lângă piaţa, unde îi plăcea să meargă să mângâie purceii, nu era. Ne-am întors acasă  în final şi am sunat la poliţie. Poliţistul m-a întrebat dacă făcea mereu aşa. Mama mi-a luat-o înainte şi le-a zis că nu şi să facă bine să îi caute copilul, căci sigur l-a furat cineva. Mama plângea de faţa cu toţi oamenii ăia. Ştiam că mama minte deși pe mine mă învăţase să nu mint. Atunci când e ceva foarte important, ai voie să minţi un pic. Poliţiştii au plecat. Mama vorbea la telefon cu bunica şi cu mătuşile mele.  M-am hotărât să mai fac o încercare. M-am dus în pod, nu era. M-am dus în pivniţă, acolo era. Stătea cum stă acum, sprijinită de peretii reci ai pivniţei pe vine, cu păpuşa ei de cârpă in mâini, Sânziana parcă o chema şi îi zicea ceva la ureche. Nu m-a auzit când am intrat. S-a uitat la mine şi mi-a zâmbit.

-          Nu mai veneai o dată şi oamenii ăia de sus nu mai plecau.

-          Dacă te prinde mama, aia eşti.

-          Ştiu, dar nu puteam să ies. I-am promis Sânzianei. Avea să îmi spună câteva secrete importante.

-          Şi acum tre’ să ieşim.

-          Mai stăm doar 5 minute, doar 5 minute, bine? Şi apoi urcăm.

Aşa făcea la 7 ani, aşa făcea la 25, nu vroia să iasă din ascunzătoare. Nu o mai avea pe Sânziana, dar îl avea pe Gheorghiţă, de 6 ani copilul străzii Dionisie, pe Mihaela, de-o vârstă cu ea şi mulţi alţii. Dintre toţi o cunoscusem pe Mihaela cu câteva luni în urmă. Se oferise acolo în gang să ‘’mi-o sugă’’, contra a 100 lei. Eram şocat şi cred că a luat asta ca un semn de nehotărâre căci a început să negocieze singură.

-        -  Bine Nene, dacă eşti atâta de zgârcit, te rezolv şi cu 70.

Nu puteam să scot un sunet.

-         - Hai că începi să ma enervezi. Vrei sau nu? Te fac cu 50, dar fii atent că scuip.

Maria râdea văzând cum mă încolţise prietena ei.

-E el, ştii tu. Mihaela se dădu în spate. Nu era ruşinată, doar amuzată.

- Ah. Păi n-ai învăţat să te prezinţi până acum?  Şi sor-ta îmi tot împuie capul cu ce Făt Frumos eşti. Face o pauză.

-        - Tre să îţi spun surioară, nu sunt impresionată.

-        -  Nu, doar vroiai să i-o…

-        - Ştii prea bine că n-are a face. Putea fii oricine. Maria încuvinţă. Eu eram un prost în lumea asta a fetelor din gang. Eram un prost neinvitat şi se pare că şi desconsiderat.

Când am ajuns acasă şi i-am povestit Alinei. Mi-a zis să o conving data viitoare să mergem la clinică să îşi facă toate analizele. Era clar că Alina credea că şi Maria oferă aceleaşi servicii pe care le oferea Mihaela. Ne-am certat. Eram supărat că a putut sugera asta. Alina n-a mai deschis subiectul, dar peste doua săptămâni am găsit pe noptieră o broşură a unei noi clinici, deschise, specializată pe boli cu transmitere sexuală. Încercam o dată pe an să o duc la clinică. O momeam cu fresh de portocale.

Ah mi-ai adus fresh. Înseamnă că trebuie să mă pregătesc de mai multe înţepături pe ziua de azi.

Îmi ştia toate trucurile.

-          Mai târziu. Unde ţi-e geaca pe care ţi-am adus-o data trecută?

-          Am măritat-o. Nu îmi stătea mie bine cu geaca aia de firmă. Auzi Lee Copper. Să fim serioşi.

-          Şi ai de gând să umbli toamna doar in bluza asta subţire de pe tine?

-          Păi depinde. Poate îmi aduci tu un plover ceva. Se uită la mine cu ochii mici si schiţând un zâmbet scurt. Hai să mergem să terminăm o dată cu acele alea să ma întorc la ale mele.

-          Nu e amuzant să ştii. Nu e amuzant deloc.

-          Ba da e. Mai ales faţa ta mă amuză. Mereu te-ai luat prea în serios şi m-ai luat şi pe mine cu tine. Nu e nimic serios pe lume frăţioare. Dacă nu ştii să râzi de tine, eşti praf şi nu d-ăla bun.

O iau de un braţ şi o trag spre maşină. Cineva îmi dă un şut în fund şi fuge. Mă întorc şi văd cum se îndepărtează un ţigănuş, îmbrăcat într-o geaca Lee Cooper

Murtuas Presente

Picioarele nu i se auzeau pe asfalt cum se aud picioarele mari, butucănoase ale muncitorilor săi. Se opri în mijlocul gangului de la Romană. Găsise un bănuț. Era norocul lui. Îl duse rapid la buze și îl sărută, apoi îl îndesă în paltonul său vechi de 20 de ani. La capătul gangului se sprijini cu mâinile de zidurile pline de graffiti și apoi alunecă în genunchi. Își purta mâinile pe lângă corp. Stătea nemișcat. Aștepta. 

N-a trebuit să aștepte mult . După câteva minute ea intră în gang. O urmărea de ceva vreme. Știa că trebuie să apară, căci era cel mai scurt traseu spre casă și mereu fusese fără frică. Când erau mici o striga « Joan of Arc” și ea râdea cu poftă căci tocmai văzuse filmul. Nu citea. Nu era genul care să citească și pentru asta începuse încă de atunci să o iubească puțin. Se uitau la filme împreună. Asta făceau ei.  

O vedea cum mergea încetișor, oprindu-se din când în când să își tragă răsuflarea. Își amintea cum alergau împreună pe Magheru, într-un semi-maraton să îl ia pe Toma de la Școală. Tot așa pe înserat.  Și râdeau când ajungeau acolo plini de aer de oraş. Le ziceau prietenilor « noi ne menţinem în formă luând copilul de la şcoală» Era o adevărată aventură să îl crească pe Toma ; copil curios, moștenise interesul Ancăi pentru artele frumoase, încă de mic picta, desena, fotografia. Era mai slab la matematică. Într-a 6-a i-au pus meditații. A luat 8 la examen. Erau amândoi mulțumiți. Toma era un copil vorbăreț, totul la el era o poveste ”ce vorbiseră la ora de educație civică și cum se hotărâse el să devină Prim Ministru, ce văzuse pe Discovery sâmbătă dimineață și cum se lovea tot timpul Maria cu compasul, căci nu înțelegea să îl lase pe el să îi arate cum se face. Era o colegă de bancă tare încăpățânată, dar totuși era colega lui. »  Pentru ei, pentru amândoi Toma era un mister deși îi știau fiecare gest și fiecare vânătaie. 

Se uita curioasă la el din capătul celalalt al gangului. Nu îl recunoscuse și n-avea să îl recunoască. Era un bărbat la vreo 33 de ani ce se ruga la pereții plini de graffiti din gangul de la Romană. Dacă ar fi fost alt gen de femeie probabil că s-ar fi temut, probabil că l-ar fi ocolit, dar ea, nu. A ajuns în dreptul lui și s-a oprit. 

-                Ați pățit ceva? Vă ajut? spuse ea punându-și mâna ridată pe umărul lui și apoi retrăgând-o rapid

 -               Nu. Sunt ok. Îmi place gangul ăsta. Aici vin să meditez. 

 -              Ah

 Se întoarse cu spatele la pereții gangului, tot în genunchi, în fața ei. Ea tresări. Poate îi recunoscuse ochii, poate se speriase. Nu știa. Apoi fără un cuvânt ea isi relua drumul spre casă.

Trebuia să ia o decizie. Nu putea să rămână aici îngenuncheat la icoanele de grafitii, cu urechile la muncitorii lui ce vorbeau vrute și nevrute în spatele pereților gangului. Oare ei se simțeau la fel când plecau într-o misiune și el le dădea indicații precise? Nu. Asta nu era posibil pentru că el era cel mai disciplinat dintre toți. »Hai prietene mai las-o încolo de treabă, dacă îți conduci departamentul așa o să avem toți fețe de morți » îi zicea Codruț în timpul ședințelor săptămânale. Codruț se înțelegea bine cu toți muncitorii și normal doar el se ocupa de departamentul liniștit, câte o boală, un cancer ceva la tineri, pe care e și mai ușor să îi transporți, au carnea tare. Nu se putea hotărî. « Trebuie s-o faci. N-ai  încotro. MURTUAS Presente «  Da’ Murtuas Presente aici cu ea nu mai însemna nimic pentru el.  Morții Mor Când Trebuie. Ăsta era sloganul lor. Numai că ea n-avea să fie niciodată moartă. Nu putea. Anca era femeia cea mai plină de viață, de vise, de amintiri. « Ești un mare pesimist » zicea ea în glumă uneori. Era adevărat. El era un pesimist. N-a vrut nici să învețe să conducă. Era condiția pentru avansarea lui în postul de manager departament vânzări. N-a vrut, dar a trebuit. Mereu i-a fost teamă de mașini. Dădea vina pe mătușă lui nebună, care când el avea vreo 6 ani îl lua de mână și fugeau printre mașinile în mișcare.Ţipau amândoi. Îi plăcea senzația aia, dar pe de altă parte îl şi  îngrozea. A evitat să se urce în mașini, să conducă sau să fie condus până la vârsta de 30 de ani, când n-a mai avut încotro. Avea o familie, un copil ce trebuia crescut. Veniturile extra erau esențiale. S-a apucat de șofat. Un timp totul a mers bine. Conducea prudent. Apoi nu i-a mai fost așa frică. Și atunci s-a întâmplat, când Toma a împlinit 10 ani. Ea s-a schimbat, a îmbătrânit imediat după. Toma era destul de mare sa înțeleagă pierderea și destul de mic să plângă nestingherit și sincer. Accidentul a schimbat totul. 

Cand în sfârşit s-a trezit Codruț fuma un trabuc pe scaunul din dreapta.

-          Ce faci prietene? Bine ai venit printre noi.

Nu știa ce să îi răspundă. Era năuc. Nu își amintea nimic. I-a povestit Codruț ce se întâmplase. O vreme a refuzat să îl creadă. Colinda zările fără să se oprească. Se gândea continuu că o să se trezească. Era prea de tot, nu putea să fie așa. Perfect uman. Perfect la fel.

 Într-o zi Codruț l-a dus într-un birou. Nu știa al cui era, dar părea important. Era singurul birou din zonă.  Pe birou avea doar un pachet de țigări Virginia Slims și un caiet cu un stilou elegant, bleumarin. Era frumoasă, înaltă cu gâtul lung și nasul acvilin. Purta dresuri cu model și pantofi cu toc. Nu zâmbea. Buzele roz și părul negru creț. Avea breton, care îi cam intra în ochi. Înstinctul era să îi dea bretonul din ochi, dar n-a îndrăznit. Codruț l-a poftit înăuntru și a închis ușa după el. Ea își aprinse o țigară și se apleacă înspre el, deasupra biroului. 

 -              Am auzit că ești un sihastru, un neadaptat. Am nevoie de tine aici.   

 -              Sihastru? De felul meu n-aș fi însă m-am trezit în lumea asta, care e aceeași și totuși nu e. 

 -              Păi tot ce tre’ să faci e să te relaxezi. Ia o țigară. Ea îi întinse  pachetul. El dădu din cap în semn de refuz.  

 -               Hm. În fine. Vreau doar să știu de ce sunt aici. 

 -              Păi n- ai fost atent ? Te vreau Eu. Intri pe un post de muncitor în MURTU, începi de jos și dacă scorezi urci, dacă nu, acolo îngheți. 

 -               Nu merci.  Zise el privind în jos  

 -               Nu știu cine ți-a dat impresia că e o discuție, căci nu e. Am hotărât. Acum urmează să hotărăști tu dacă rămâi muncitor să cari toată ziua bătrânii de acolo aici, sau vrei să avansezi să îți deschizi zările.

 Asta a fost tot. Așa a ajuns muncitor în Murtu. Se bucura totuși că Codruț nu era șeful lui direct. În 20 de ani a ajuns ViceMurtu - șef de departament și iată-l acum mai rău ca orice muncitor, trăgând de el să își facă treabă, cu ochii de vultur ai lui Codruț ce străluceau în graffiti-ul ăla întins pe perete.   Trebuia să o urmărească până acasă, n-avea încotro. Nu se putea întoarce fără ea. Știa că trebuia să o facă, dar era atat de diferit de data asta. Cu alții îi era ușor. Nu știa nimic mai mult decât bătrânețea sau boala lor.

Despre ea își amintea tot. Își amintea vocea ei când îl chema la masă și cum se răsfața dimineața, căci nu era o persoană matinală, se trezea  greu și bombănind dacă o trezea el. Toma era singurul care o putea trezi și obținea un zâmbet la schimb. Uneori era gelos, dar incerca sa mascheze. Reușea de cele mai multe ori. Ar fi vrut să poată să mascheze și acum angoasă asta, să poată să mascheze sentimentele  putrezite și să își revină la starea de ViceMurtu.  « Datoria e a voastră. Murtuas Presente » Așa le zicea el mereu . El iar n-a avut de ales. Știa asta încă de când a aflat numele cui a fost printat din ceasul cu baterii de pe biroul șefei, ceasul ce anunța cazurile zilnice. Muncitorii și-o doreau ; Asta pentru că vroiau să își ia revanșa pentru săptămâna trecută când în joacă dăduseră pojar la 2000 de copii răspândiți, e adevărat, pe glob. El îi pedepise. Le dăduse și lor tot pojar. Să vadă cum e. Așa i se părea corect. Muncitorii o vroiau.

Știa ca până și Codruț ar fi vrut-o, dar n-avea curajul să o ceară. Atunci n-a avut încotro.  Nu putea să o lase pe mână Petrei, care îi chinuia de drag chiar cu o clipă înainte. Nu putea să îl lase pe Rareș să pună mână pe ea, Rareș cu mâinile lui transpirânde pline de negi. Trebuia să fie el.  Așa că s-a oferit. Nimeni nu avea ce să zică, nici măcar șefa. 

L-a chemat în biroul ei și i-a zâmbit. I-a dat o țigară. Au fumat împreună în tăcere la fereastră. Priveau în zare la amețiții stingheri ce se plimbau fără scop de colo colo, nemulțumiți și neîmpăcați. 

A pornit in urma ei. L-a simțit, dar n-a mărit pasul. Aproape de bloc, s-a oprit.  N-avea cine să o apere. Zilele acelea Toma era departe. Se mutase în Brașov cu o fată pe care o iubea. O verificase. Stătea bine cu anii, mai trăia cel puțin 30. Toma era fericit. Joan of Arc a lui era și ea într-un fel fericită, dar era și plină de dor. Mâinile îi tremurau des. Ura zilele de bătrânețe. Toma o vizita prea rar. Chiar și așa ea își păstra zâmbetele pentru el. 

 Un moment doar s-au privit. Lui îi venea să o ia în brațe să o învârtă și să o mintă. Ea era vizibil contrariată.

 -   Nu înțeleg. Ce doriți de vă tot țineți după mine ? 

 -   Păi trebuie să fac ceva și am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

 -   De ce aș ajuta un străin? 

 -   Străin nu sunt și mă așteptați de mult.  

  -   Poftim ? Domnule nu știu cine va credeți, dar eu n-am ce vorbi cu dumneavoastră. Îmi duc bătrânețile în pace. Anca se ciupi de umăr

  El râse de gestul ei. Ea tresări iar.  

  Un moment de liniște. El o întrebă dintr-o data"Știai că ingerii se tem de batrânețe? Au senzația că se dă. Sunt niște fricoși."  Îngeri fricoși ce idee. A râs și ea.  

  -   Zi-mi o data cine ești și ce vrei de la mine.   

  -  Pe tine. Atât. Ochii ei s-au luminat. Nu îi era teamă. Era Joan of Arc a lui. Nu știa ce va fii după și nu îi păsa. Așa era ea, mereu optimistă. Zâmbea deja . 

 - Păi spune domne așa. Hai că ai cam întârziat. Un lucru vreau să te rog.   

“ Alo. Toma? Vă pupă mama pe toți.” 

 “Și tata” șopti bărbatul cu paltonul vechi de 20 de ani.