sâmbătă, 30 martie 2019

drumul tacerii


Crispati si singuri ne vedem de drum. Ne incercam privirile spre stele. Ne avantam cu greu spre soselele de aur ale societatii moderne si ne trezim intr-un pod incuiat, in care anii nu se sting, in care tigarile sunt permise, in care plusurile danseaza dansul ursilor de catifea.
Crispati si desculti ne vedem de drum. Purtam cei mai noi newbalance, cele mai cool accesorii, cele mai indraznete figuri ne privesc din oglinda. Uitam cum alergam prin gradina bunicii, spre cel mai inalt copac din lume, pe care il mangaiam si caruia ii vorbeam in fiecare primavara. Un prieten bun. Copacul ne vorbea si el. Ne spunea secretele pierdute de mult ale lui May, primul copac din lume. Primul copac ce putea sa se si miste, ce mergea pe drumul lui si intr-o zi s-a uitat in jur si a decis sa stea.
Si pe la 15 ani le-am strans intr-o coada impletita si le-am dat la spate pe toate, cele 77 de secrete impartasite. Si pe la 20 de ani le-am cules de pe jos si le-am pus intr-un bol peste care am lasat sa curga apa rece de la cismeua bunicii. In anul in care cineva a decis sa taie copacul. Iar noi nu ne-am opus. Noi am tacut.
Crispati si incuiati ne vedem de drum. In talpa ne-am incuiat visele. In talpa ne gadila din cand in cand, mai ales cand aud muzica folk. Visele, asa sunt ele, sensibile la Andries.
Crispati si plecati ne vedem de drum. Plecati de la mijloc in jos, ca sa trecem pe sub copacii mici, caci intre timp nu mai cresc copacii inalti, cum era ciresul din curtea bunicii. Sau poate noi suntem cei ce nu mai sunt. Caci ne vedem de drum. De drumul tacerii. De curaj taiat din radacini.  

Nod


Port in stomac noduri inchegate ale celor de ieri
Ale celor dinaintea mea
Port in stomac curiozitatea nefireasca a firii
A firii mele de maine
Port in stomac un amalgam de sentimente corupte
Si din cand in cand cu un creion de ceara
Destind nodurile. Sa fie loc si pentru mine, de maine.

luni, 11 martie 2019

ploaia

Ritmic si clar un ton de ocupat 
Un numar ce incearca sa se dezvaluie pe sine
Un numar dintr-o ierarhie secundara
Un numar de la capatul randului de ieri
Ce se comunica in sedinte de luni dimineata
Ce se uita cum se iese pe usa din spate, 
Ce se infiripeaza intre chipuri de aluminiu
Intre vorbe dulci, dar si vorbe mai dure, 
intre timpi pierduti 
Intre conversatii aleatoare
Intre linistea de dinainte si ploaia din aceeasi seara. 
Ploaia care sterge numerele de pe asfalt
Ploaia care invata sa cante 
Ploaia care se lasa asteptata 
In ierarhiile secundare ale numerelor prime 
Ale functiilor nestemate, ale singularitatilor exprimate 
Ale secretelor cainilor pierduti de mult, 
Ale nesigurantelor dintre birouri apropiate 
Ale figurilor de luni dimineata 
Ale secventelor din filmele vechi, recitate si uitate 
Ploaia si numarul ce se construieste pe sine 
asa se incepe saptamana bine.  

vineri, 26 octombrie 2018

Nani

Adormi baiat frumos 
Adormi sa te faci mare
Adormi  sa trabaluiasca mami, 
Cu tot ce are 
Adormi baiat iubit 
Adormi sa cresti puternic
Sa te inhami la lupte 
Cu dragonii vecinilor   
Sa te arunci din copaci, 
Sa te scufunzi in namol 
Sa te iubesti 
Cu fete frumoase si bune, 
Sa plangi cand ti-o fi vremea, 
De bucurie pura. 

Adormi baiatul meu 
Adormi sa ajungi acolo, 
La poarta de sticla a lumilor trecute 
Sa bati incet, sa strigi apoi 
Sunt eu. Deschideti. 
Sa te trezesti plangand o data, 
Sau de doua ori, 
Tragand un pic cu ochiu’ la lumile de dincolo, 
La tot ce e posibil, 
La mortii vii si la unicorni fiorosi 
Si apoi sa adormi leganat, iar si iar, 
Sa inveti sa bati la usa pierduta, sa strigi cat poti de tare, 
Si in loc sa plangi, sa accepti sa razi. 
Si cand te-oi trezi 
Sa imi zambesti strengarule, asa cum simti mai bine. 
Si atunci sufletul meu, tumbe o da prin camera 
Si si-o intinde oasele in hohote de ras,
Si-oi rade si tu, baiat iubit si bun, om rade impreuna. 
Mereu

Turcoaz

Inot printre stanci corpolente 
Inghit apa 
stramosilor mei, pescari de meserie
Ma ataca 
un cap de urs polar
Plin de pacate 
vechi si noi 

Ma sperii si inot cat ma tin 
membrele, agitate din fire. 
Ma opresc prea obosita 
intr-o pluta vie 
Sufletul meu este la usa. 
Se intinde putin si atinge cerul.

Marea turcoaz freamata turbata, 
Dintotdeauna e in competitie cu cerul. 
Le doreste pentru ea.
Sa le pastreze in capul de urs.  
Pline. Vii. Puternice. Pufoase

marți, 10 iulie 2018

Dulceata de caise nu imbatraneste


Dulceața de caise
 În fundul cămării 
 Dulceața de caise din două mii șase
 Microorganismele au făcut petrecere 
 În mijlocul ei
 Dulceața de caise încă este
 De ce nu o arunci? îmi strigă el de colo
O deschid încet. 
 Închid ochii. 
 Duc borcanul mult prea greu la nas 
 și în stomac mă lovește
 Zgomotul pe care îl făcea în bucătărie
 Zahărul pudră pentru cornulețe
 Mirosul de prăjitură cu vișine proaspăt scoasă din cuptor
 Și mă trezesc spunându-I “E naturală, dulceața de caise nu imbatraneste” 

Ce facem mâine? 
 Mâine e zi de squash, de film și seara un club ceva. 
 Știe de ce întreb, dar lui nu îi place locul. 
 Bătrâni însoțiți de ploști pline de amintiri vechi și dulci.
 Bătrâni cu pampersi și aleze. Bătrâni ce uită ziua, anul și președintele. 
 Bătrâni ce nu uită să iubească. Bătrâni ce nu uită gustul de dulceață de caise.  

marți, 6 februarie 2018

Elipsa lui Elis

Pe la 5 ani aveam deja amintiri. Amintiri de când eram mică. Îmi aminteam camere în care fusesem si emoții. Despre toate i-am povestit bunicii, o intelectuală desăvârșită, care asculta copila ce eram, cu mai mult interes decât asculta lectorii universitari pe care îi evalua periodic, la universitate.
Bunicii îi spuneam tot. Ea era cea mai bună prietenă a mea. Mi se părea atunci o femeie fără cusur. Blândă. Frumoasă încă. Avea ochii albaștri, părul negru și lung și pielea alba. Din păcate eu semăn cu mama.
Bunica iși ridica o sprânceană și îmi punea tot felul de întrebări.
-          Camerele acelea semănau cu cele din casa noastră?
-          Nu. Erau ca un fel de bule. Erau rotunde. Nu aveau uși, doar gemulețe prin care îmi intrau întâi mâinile și picioarele, apoi corpul și capul.
-          Erai singură?
-          Cred că da, deși stai. Nu eram singură. Eram cu mami.
-          De unde știi? O vedeai?
-          Nu, dar îi auzeam vocea mereu.
Știa bunica despre fiecare camera. Le botezaserăm împreună.
Prima cameră era camera albastră. Pentru că pereții erau albaștri, masa albastră, vazele fără flori erau albastre. Acolo când intram mă simțeam din ce în ce mai mare, întreaga cameră devenea prea mică pentru mine și de pe masă zburau spre mine șervețele albastre, pahare de plastic albastre, așezate inițial în perfectă ordine. Nu stăteam mult în camera albastră pentru că simțeam că mă sufoc. Era o floare, aruncată pe colțul mesei, nicidecum în vază, care se scutura și petalele ei îmi acopereau ochii. Simțeam doar un miros înecator de otet de mere. Într-o cameră albastră. Și fugeam, dar fuga în amintirea mea nu era fugă de fapt. Era o mișcare în reluare, ca o filmare ce este o înșiruire de fotografii, prea apropiate in timp una de cealaltă, ca să sustragă din realitate separat ceva ce să pară diferit, dar împreună, împreuna redau momente diferite.
În a doua camera îmi plăcea să mă joc, așa că o numiserăm camera jocurilor. În camera jocurilor mă dădeam pe un fel de trambulina, deși doar cu fundul mă mișcam în sus și în jos, ca o piftie prea plină de carne. Acolo, în camera jocurilor o auzeam clar pe mama. Vorbea cu Sorina. Apoi cu bunica, apoi iar cu Sorina. Sorina era cea mai bună prietenă a mamei. Ciudat este că pe tata nu îl auzeam niciodată. Dupa ce terminam cu trambulina mai stateam puțin într-un leagăn, iar imediat dupa ce mă dădeam, mâinile îmi miroseau a vopsea de pe metalul ud al legănului. Mă făcea să vreau mai mult. Mai multa joacă. Mai multe piftii.  
In ultima camera mă odihneam. Era plină de oglinzi. În oglinzi nu mă reflectam eu, ci vedeam mereu o parte din mama. Câte un ochi. Câte un buric. Așa am știut că semăn cu ea, de la degetul mic de la mâna stângă. Strâmb, ca al meu.
Bunica nota totul în caietul ei și după fiecare cameră mă întrerupea.
Hai gata cu poveștile. Mergem la masă.
În casa bunicilor, bunicul gătea. De cele mai multe ori pește. Făcea toate felurile de pește și tot timpul în bucătăria lor mirosea a pește. Acum când mi se face dor de bătrânelul acela ce îmi făcea cu ochiul când furam eșarfele bunicii și le transformam în haine de păpuși, merg la pescăria din cartier, care fusese cu mulți ani în urmă a unei foste iubite a bunicului și îmi iau doi – trei pești. Nu îi mananc. Îi țin în congelator. De cele mai multe ori după câteva săptămâni îi trimit mamei să îi gătească ea. Primesc înapoi un bol mare cu pește la cuptor, sau prăjit și cu un bilețel cu un scris aproape indescifrabil, scris de medic. Nu i-am gătit să stea în frigider. Să nu mă faci sa trec pe la tine, când vin de la spital și să constat ca de obicei ca nu i-ai mancat ca mă supăr, Elis. Întotdeauna mi-a plăcut numele meu. Elis ca o elipsă ce se chinuie continuu să își crească colțuri stabile, dure.
Elis tu ai o imaginație nemaipomenită, o imaginație crudă, încă neamestecată în blenderul anilor de adult. Daca ai să ți-o păstrezi așa, dacă ai să poți, atunci da, tu trebuie să scrii. Poate cel mai important este că tu știi să păstrezi secrete, iar scriitorii trebuie să păstreze mari secrete în scris. spunea bunica luându-mi din mână sticla de rom pe care i-o cumpăram în fiecare zi, de la magazinul din colț.

Și cum am învățat să scriu am și scris. Am scris ca și cum nu aș avea o viață a mea pe care să o traiesc, ci doar viețile lor, ale personajelor mele. Iar mai târziu, în prima tinerețe am scris descoperind pe rând cusururile bunicii, amanții, sticlele goale pe care le ascundeam prin dulapuri. Am scris mereu scurt. Scurt și dur. Crud cum ar zice ea. Asta până într-o zi când din întâmplare, mergând cu mama la cumpărături ne-am întâlnit cu un prieten al ei. S-au oprit cumva ca într-o piesă de teatru, fiecare anticipând parcă gândurile celuilalt, mișcările celuilalt. S-au salutat și și-au zâmbit. Vocea mamei când a spus - bună Paul- suna diferit, mai ales când i-a rostit numele. Am știut imediat că acest Paul fusese mai mult decât ar fi putut ea să îmi spunî vreodată, poate din respect pentru tata, sau poate mai degrabă dintr-o adorație a acelui timp trecut, a acelor mii de nimicuri ce se ascundeau în spatele salutului aparent inocent. Prietenul ei era zambitor. Relaxat. Poate prea relaxat pentru un bărbat de 50 de ani. Avea ochii albaștri. A întins mâna spre mine să facem cunoștiință. Mâna lui mirosea a oțet de mere.