sâmbătă, 18 iunie 2016

umar

 Își păstrează pe umărul stâng urmele ursului din semnul lui. 
 Ursul dimineața își face loc printre coaste, urcă încet spre gât și se odihnește pe Bărbie. 
 Pare s ail mănânce bărbia. Se scărpină. Dar ursul e pregătit. Își înfige ghearele în coșul din stânga bărbiei. Din el iese o substanță galbenă, lipicioasă și vie. Ursul râde. Au ce mânca furnicile din jurul săracului om. 
 Și totuși el se șterge cu un prosop, scutură ursul, se scutură și prosopul. Nu e sufficient. Se udă un șervețel. Pericol. Ursul escaladează buzele. Știe ca dacă ajunge pe nas scapă de pericol. Ghinion. Fix când ajunge în dreptul nării stângi, omul lui strănută, și Doamne ce strănut. Dintr-acelea de sperie și vecinii. 
 Ursul e pregătit. Își desface parapantă și planează efficient pe umărul drept. Hai câtinel spre casă. Spre urma de pe umărul stâng. Acolo stă ursul ce îl păzește pe Bogdi 

despre zile cu soare, impare

 Mi-a furat soarele o parte din zi. 
 Mi-a încrețit fruntea și mi-a strâns sub ochi o lacrimă albastră. 
 Mi-a furat soarele, o vară întreagă. 
 L-am cântărit pe o balanța și mi-am zis că-I mult prea greu ca să reziste o vară întreagă.
 Trebuie pus la dietă.  
 Mi-a zâmbit soarele, dintre luna și stele. 
 L-am fugărit cu o umbrella, l-am închis într-un ibric. 
 Mi-a ars ibricul. A trebuit să îl arunc la gunoi. 
 Din gunoi l-a scos o cioară. L-a apucat de-o rază stângă și l-a urcat pe cer.
 Când să iasă pe fereastră cioara mi-a atins pălăria de paie. Paiele au luat foc, iar păru-mi e galben de atunci. Soarele mi-a furat ceva în drumul lui pe cer. 
 De atunci mi-aranjez lacrimile albastre în ordine descrescătoare, pe zile impare. Abia le aștept.

luni, 13 iunie 2016

mijloc dulce amar

In marea moarta, acolo la intersectia dintre balenutele zilelor de dupa menopauza si Dorisurile adolescentei mele, in marea moarta ne regasim circumstantele
Circumstante pline de pasiune si de regret 
Circumstante relative. Intense. Compromisuri ale moralei. Compromisuri ale personalitatii. Mareea marii moarte peste tot.
Circumstante furioase. Furioase si neintelese. Ce trag dupa ele nesiguranta, vina.
Circumstante care n-au inceput si nici final. Au doar mijloc. Un mijloc dulce amar. 
Circumstante de joi dup-amiaza, la o bere. Circumstante de compromitere a fiintei spre tot ce e interzis. Circumstante spre necunoscut. Ca si cum necunoscutul ar cunoaste inceputurile lumii.
Circumstante cu ochii turcoaz. Cu parul blond. Cu zimti de peste pe pielea incretita, nehidratata.
Circumstante ce nu se iarta. 
Circumstante ce se ascund in adancul fiintei. Fara scapare. Fara iesire. 
Acolo sa ramana.
Circumstante care o data cu ea se scufunda in marea moarta. Se arunca cu o anumita doza de oxygen, pana la fund. Se uita in jur. Unde sa arunce, toate circumstantele astea? Le lasa pe un coral. Circumstantele devin turcoaz.

La malul marii moarte ascult sirenele ce imi canta. O circumstanta. O dau pe mute. 

sâmbătă, 11 iunie 2016

marturii

 Stâlpi pe care o cioară se iubește cu alta.
 Stâlpi pe lângă care trece o domnișoară, pe nume Ana, în drumul ei spre o mașină, oarecare.
 Stâlpi pe care un oarecare el, ieșit dintr-un pub, îi îmbrățișează și le spune ce și-ar dori să ii poată spune ei.
 Stâlpi pe care oamenii străzii se ușurează.
 Stâlpi care sunt martorii revolutiilor, ai dezastrelor naturale.
 Stâlpi pe care se sprijină ea, plângând, după o despărțire în parc. O despărțire pentru un te iubesc, dar nu te mai iubesc ca înainte.
 Stâlpi martori ai zilei de ieri. Ai banilor furați din geanta doamnei Maria, casierița de la taxe și impozite.
 Stâlpi care aud toate conversațiile și care tremură de plăcere în fiecare zi și noapte când cade curentul în oraș.
 Stâlpi care se prind de existența noastră, natural, fără efort
 La un stâlp se ruga John azi noapte. I-am zis că noi nu ne rugăm la stâlpi, ne rugăm la Doamne Doamne.
 Eu un stâlp îl văd pe Doamne Doamne.
 Stâlpi care nu’s brazi.