vineri, 7 decembrie 2012

To be the amazing one

To have the strength to get up and say it's al right, I am ok. Don't worry friend. Don't worry for me.
This is courage.

To have the strength to keep trying, to fight for your dreams, when you tried once and failed.
This is valour.

To seem happy and smile for your friends, even when in your heart a war is taking place...
This is generosity.

To have this big bear hug, that you share with all the important people in your life, that is always the hug people need.
This is more than caring, this is love.

I know only one person that is all of the above. Not only that I know this person, I love her, she is one of the closest people in my life... Whenever I need her, and even when I don't she is there.
This is friendship.

For me she is amazingly amazing. For me she is family.


miercuri, 28 noiembrie 2012

Some memories that are never to be forgotten.

Remember when we used to talk about anything as it was everything?
Remember when we used to cook, at first me then you, and then both of us or the three of us... in your kitchen? Remember when because of you I learned to love cooking?
Remember when with my eyes not closed but not opened, sometimes I could not talk because of the sorrow I was feeling?
Remember when... you said nothing... just stood there with my hand in your hand?
Remember when... we were always late? and the boys were waiting for us to go to diner, to sushi or whatever? Remember when... we went clubbing and you drank 12 shots of votka? you the little tiny you... You surprise me... I knew you are so strong.. you could do anything... but this.. I said.. "maybe is not such a good idea.." Do you remember you were perfectly fine? Not at all tipsy or dizy?
Remember when in our group we just stood and watched movies and spend time together, and went clubbing, and we were all... with all our hearts.. there.. in Renu's room.. or in our kitchen... playing I never? Remember you know almost all my little secrets?

I just remember the feeling I had in that airport.. when I left home. I felt happy for knowing you... and after that... started waiting for our reunion.

Tsingtao... my dear one.  I drink a beer and think of you!


in spatele vizorului

Dezbrac incet dar sigur zidul de lut din jurul sufletului tau.
Imi rotesc ochii de doua ori seducator... intarzii ritualul pentru a-l amplifica.
Zidul este gol. In sfarsit. Si acum a venit momentul sa caut.

Aveam mai demult un fel de cheie de hartie, dar la nervi am aruncat-o pe foc. Acum trebuie sa gasesc lacatusul, sa imi faca alta cheie. Si ah... cat timp pierdut... ah cata nebunie, pentru o simpla cheie de hartie... Am gasit vizorul totusi. Am la ce sa ma uit cat lacatusul lucreaza de zor. Vizorul asta este cam ciudat caci imi arata imagini contradictorii... imi arata vise, dar pline de trufe mici ale fricii impamantenite atat de puternic. Imi arata amintiri...dar amintiri vagi... si ce se sterilizeaza pe zi ce trece. Amintirile sterpe ale vietii trecute. Imi arata... speranta... asta da... vad pasuni intregi de speranta. Si acolo... din speranta aia am sa cos in sufletul tau... vise fara trufe. Vise crem si mov. Ce cresc singure primavara si toamna. Ce se hranesc cu soare si carti si filme, ce se invart intre flori de mac si se destrama repede, dureros, dar nu letal. Vise ce mor si cresc altele in loc.


Lacatus, grabeste-te... Lacatusul linistit... imi lasa jumatate de cheie pe masa... doamna... stii ceva? Deja am stat mai mult... am stat peste program. Ne vedem luni. "Lacatus, te rog nu ma lasa asa... cu ea incompleta, te platesc dublu". Timpul meu nu e de vanzare, doamna. Luni, asta daca mai vreti. Lacatusul pleca... iar eu.. iar eu cum sa stau sa privesc pe vizor pana luni? Luni e departe. Luni nici nu exista cand azi e vineri.


prietenilor mei, pe care ii astept.

Daca ti-e dor cu adevarat de un prieten....

Iti displace sentimentul pe care il ai cand colegul tau te intreaba... "ce data este azi?". Nu e data in care am sa o revad, asta e clar. 

Daca ti-e dor cu adevarat de un prieten....

Cand esti in jurul celor dragi numeri mereu mai multi, aduci mai multe lingurite pentru prajituri si mai multe pahare... le lasi acolo.. pe masa sa fie... caci sunt doar in cinstea cuiva acolo. 

Daca ti-e dor cu adevarat de un prieten... 

Se intampla sa mergi dar neatenta la drum, citind ziarul poate.. in drum spre metrou.. si cand ridici ochii sa ti se para ca o vezi acolo, in blugii ei largi si cu parul pana la umeri. Dintr-o data ai asa o emotie... o emotie ce iti aminteste de copilarie... doar ca dureaza prea putin. Iti dai seama ca nu e ea. Treci pe langa fata aceea care doar cu un moment inainte iti parea cea mai apropiata prietena, treci pe langa cu o indiferenta nesimtitoare. 

Cand ti-e dor cu adevarat.... 

Te misti mai greu putin si simti mai greu putin. Lucrurile se intampla, dar tu totdeauna iti pastrezi o nota- sa imi amintesc sa ii povestesc si de asta.. sa ii zic si de intamplarea de azi. Aventuri trecatoare, pe care tu le traiesti intens, dar mereu cu un colt intors... si aici a ramas un semn de carte... ca sa stiu de unde sa incep povestea. Cand ti-e dor cu adevarat...si stii ca dorul se apropie de sfarsit, ca in sfarsit va revedeti, zilele se multiplica... de sute si sute de ori. Ti-e teama sa nu cumva sa se sparga globul si sa afli ca de fapt... avionul nu aterizeaza pe 18 decembrie... ci aterizeaza pe 19.... inca 10001 de doruri. 

Va astept... 

duminică, 4 noiembrie 2012

un vis de gargaun

O inima de om, in centrul plexului. O inima de om ce nu e inima, e o camera, pe care nimeni nu o vede. Acolo isi are cuibul un gargaune. Se plimba gargaunele intre cei 4 pereti. Inima de om pompeaza. Pare sa cutremure totul. Gargaunele isi facuse casa, avea scaune si masa, in caz ca... ei bine nici el nu stia in caz ca ce. Doar ca asa era politicos. Din cand in cand inima de om pompeaza, peretii casei sangereaza, gargaunele se ascunde sub masa. Cand totul se opreste se formeaza doar pentru un moment o fereastra mica. Asa se intampla de multi ani. Intr-o zi nu stiu ce ii veni gargaunelui de se arunca de la fereastra. Fie ce o fi si plonja inainte, fara frica. Era un curaj nebun. Un curaj de gargaun. 

In inima de om se naste un alt gargaun. El traieste intr-o camera mai mare, caci camera se largise de la fostul locatar. Era deja mobilata, doar ca acest nou gargaun nu e multumit deloc. El nu sta si nu remodeleaza, el bate in peretii casei, bate pana ce peretii se crapa putin cate putin. Se arunca fara remuscari in afara. Era un gargaun rebel. Nu ii placea inima de om. Era chiar si atunci prea mica. 

In timp multi gargauni si gargaunite au locuit in camaruta, si pe masura ce plecau, camaruta se facea mai mare si mai mare. Pana cand la un moment dat, ultimul sau gargaun, un gargaun ce se nascuse deja batran isi spunea din cand in cand... Aceasta este casa mea, o lume intreaga, cu pereti invizibili ce pompeaza, ce mai sangereaza din cand in cand, dar de ce m-as speria? E o lume ca oricare alta, nici mai buna nici mai rea. E o lume in care mii de alti gargauni asteapta in spatele peretilor ei. E o lume in care singuratatea mea ce mi-o compun in timp ce citesc ziarul cu ultimele noutati din lumea gargaunilor din lumea intreaga se intregeste in fiecare dimineata. Sunt trist doar caci imi amintesc de cei ce au fost inaintea mea. Sunt trist doar caci pe ei ii port in gusa mea de gargaun. 

O inima de om cat omul de mare aici traia un gargaun ce s-a nascut batran, dar n-a mai trait nici el mult, caci dupa un timp inima s-a oprit. Totul s-a prabusit, acum e tarana. 

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

cand joc barbut cu luna noiembrie

se intinde noiembrie inaintea-mi si imi sufla in urechi a iubiri trecute. mi se imprastie frunze aramii in sufletu-mi netimpuriu.
se intinde noiembrie ca un voal de mireasa nebuna ce chiuie a inceput de iarna si sfarsit de toamna. Am prins-o de-un picior ca pe-o gaina, as vrea sa o tai, dar se uita fix in ochii mei caprui.

M-a prins noiembrie in causul palmei sale. Ma invarte ca pe un zar... sa dea bine, sa aiba noroc, sa iasa mare. Am pariat noi doua.... pe un vis de toamna dulce amarui.

6-6, 5-5, 6-6?


joi, 4 octombrie 2012

web 2.0

cocosati intindem mana spre mouse-ul din jurul gatului nostru. atingem cursorul acela electronic cu varful degetului mare. click click click. Asta auzim toata ziua. cocosati citim ultimul mail pe ziua de azi. Interpretam gresit si gandim gresit. Click Click click. Nu mi-ai explicat... nu m-ai intrebat... comunicam greu, comunicam gresit. Jocuri de cuvinte aruncate degeaba in mreaja unei comunicari abrupte.

M-am pacalit. Mi s-a oprit laptopul. O nu... supravietuiesc fara laptop cam cum supravietuim fara paste/paine si alte alimente. Supravietuiesc dar stiu ca nu o sa imi placa si mi-e greu si imi lipseste.

M-am pacalit- gadgetul mi s-a oprit. Ceva se intampla... lumea noastra noua ma pacaleste.

M-am pacalit... si ce bine e... coloana pare ca mi-e putin mai dreapta, iar latul din jurul gatului pare ca s-a mai indreptat putin... sau?


poc poc poc. cine e ? web 2.0. Si ce vrei? web 2.0. pana cand? pana cand web 2.0. si de ce? pentru ca web 2.0 tu, web 2.0 eu, 2-0 pentru web 2.0, iar 0 pentru orice altceva. Desprinde-te putin sau cocoseaza-te de tot pana nu te mai vezi cocosat (a).

Your call. poc poc poc.

duminică, 30 septembrie 2012

firicele de nisip

cauti in nisip un cuvant nou. poate un cuvant cum e dor. sa exprime tot si sa lase loc de mai mult.

desenez in nisip cu un bat cules de langa un palmier batran. desenez un chip de copila, trist si gol.

ai chipul gol si sanii goi si se intampla din cand in cand sufletu' sa-ti fie gol.

si-l umplu eu cu o dara de nisip, de la Marea Neagra.
te oglindesti intr-un nisip aramiu si ai rochia alba, galbena deja si ai picioare lungi si negre si voce de sirena.
te oglindesti intr-un nisip aramiu si e toamna deja.
nici n-ai apucat sa iti scufunzi degetul mare in apa sarata,
nici n-ai apucat sa iti iei la revedere - abia la anul o vei revedea, caci e toamna deja.

construiesc in nisip un castel mic.
acolo deschid usa cu o cheie potrivita si gasesc in mijloc mormane de reviste necitite de veacuri.
arunc in mijlocul lor un caiet pe care-l pretuiesc cu totul si ma pregatesc sa ma arunc si eu, cand usa cea mica se inchide.
acolo imi pastrez caietul pe care il incepeam mai mereu scriind,
Amarillo.

ingrop in nisip picioarele-mi reci. zambesc. pozez si ma ridic.

cam asa e si in viata, cu picioarele-n nisip, inveti sa pozezi, chiar de ti-e frig, ti-e frica sau ti-e dor.

n-ai gasit in nisip cuvantul meu cel nou, dar ai gasit o imagine noua.


Secret Society

Dansez singura, cu oameni langa mine. A trebuit sa ma ridic, talplile picioarelor ma gadilau si inima imi batea putin mai tare. Canta la acustica si canta "Half". M-am ridicat si m-am pozitionat in spatele bancii de sunetisti.

In prima linie, Sunetistu' (pe care il mai vazusem la un concert mai demult) si inca un nene, presupun eu destul de important, toti cu coada la spate si echipati pana in dinti cu casti si alte minuni. Se inregistra. Am cantat cu ei, cu el. Doar ca din cand in cand inchideam ochii si nu mai eram acolo, in spatele domnilor sunetisti ci eram intr-o curte cu trandafiri abia infloriti, tot intr-o seara de septembrie, cantand dezacordati cat ne tineau plamanii, cantand si "Half" si tinandu-ne in brate si de mana, pastrand in suflet fiecare dintre noi  promisiunea acelui concert, acelui moment. 

Dansand acolo, mai degraba leganandu-ma de pe un picior pe altul, m-a incercat si o usoara senzatie de "batranete". Langa noi, la masa de langa noi erau ei, cei ce semanau cu noi, acum cativa ani. Pusti ce pareau de liceu, de fapt erau de facultate, cu prietenii stranse sau mai putin stranse, cu tigari scrumate in scrumiera si cu berea in mana dreapta, ei ce isi protejeau prietenele tinandu-le de mijloc si erau Ele cele ce dansau si se zbantuiau, sareau ca niste mingiute, poate ca nepotrivit, poate neritmat, dar atat de tineresc si natural. Erau ele si erau ei. Eram si noi o data asa, poate nu asa, ca nu fumam si nu beam, dar eram cam asa, zbantuite si nepasatoare.

Acum eram asa, dar nu mai eram asa. Ma aflam la masa lui Andrei, mereu ma voi afla la masa lui, dar n-am stat in picioare tot concertul cum faceam inainte, pana ma dureau picioarele de atata topait. Am stat jos, am conversat si m-am simtit bine, dar eu eram la masa copiilor adulti. Ma ridicam cand pur si simplu ma napadeau emotiile. Cantam, dar mai incet si ma leganam, linistit, incet si sigur. Au fost mai multe bis-uri. Baietii nu mai puteau, dar Ei, cei tineri mai vroiau si normal, vroiau tot caci simteau ca pot tot. Si eu ma gandeam ca e al doilea concert, in a doua seara, ma uitam la ea cu ochii frumosi si ingrijorati caci stiam ca ea e si mai ingrijorata... atatea chipuri dragi si atatea alte chipuri ce lipseau. 

Dupa ultimul bis... a cantat "It's my life".

Zvapaiala mea si-a facut loc printre degetele picioarelor mele leganate, prin reverul acelei conversatii adulte, printre cele doua pahare de vin baute si printre prietenii mei prezenti si absenti, mai ales printre cei absenti. Imi era dor si saream singura ca o nebuna. Imi era dor si ma uitam la masa si zambeam si eram recunoscatoare, cati oameni dragi si buni si aproape. Si ma intorceam spre ei si eram eu, cea zvapaiata, cea saritoare, cea nelinistita, eram eu si ea, cea care fusesem. Si ma gandeam la dansul acela aproape fara sens, invartit si saritor, pe care il impartaseam Noi  si ma gandeam cat de in siguranta si cat de bine ma simteam prostindu-ma asa, zvapaiata.

Erau ochii ce-i cautam mereu, ochi albastri in care ma opream ca sa imi aminteasca... iar ei mai mereu imi zambeau. Si ei ma stiau asa si zvapaiata cum eram o data.

Au terminat. As fi plans. Mi-a venit de multe ori sa plang. Eram mandra.

Nobody's Hero, era acum eroul unei sali intregi. Se cuvenea sa ii spun cat de frumos si cat de mult mi-a placut. N-am putut. I-am spus doar- a fost super! El a ras. Cred ca stia. Asa cum eu stiam fara sa imi spuna ca a fost nemultumit ca coafeza l-a tuns putin mai mult decat vroia el. 

Friend's will be friends. 

luni, 24 septembrie 2012

For my friends far away.

There comes a time when you feel close to home, being a part. There is a time when being far away you feel close. The distance makes it all better. The bad parts aren't so bad. The good parts are better, ofcourse, this is how we are build. To desire what we don't have any more. We want to be home, close to our parents to our families, cause in the big bad world at least one big bad wolf will bite us, sooner or later. It's the nature's way of saying- little lamb what are you doing so far from home.. that is until we become first a big lamb than a bigger one and then finaly people mistake you with the big bad wolf and show their fearful respect. There comes a time when home sounds so sweet and so close. 

However arriving home, the big lamb that passes as a wolf reshapes.. he takes the form of the little lamb again. It's home, dear. This is home, you feel safe, protected and sometimes bored. What does the little lamb when he gets home? He stays for two - three days and then he wants to leave. Where we all want to go? In that place where we can miss home. I that far away land where people don't yet know us, but they might. They might not like us, but it doesn't matter so much, the expectations are low... we are talking about potentials big bad wolves but sometimes we may be lucky and just find other big lambs disguised as we are, in wolves. 



vineri, 21 septembrie 2012

Povesti de Iarna

Sentimentul iernii e profund si singur. Isi face loc usor din neant si se ridica lent pana ce incet incet acopera tot pana ce momentul iernii devine sufletu-mi intreg.
Si e iarna in sufletul meu. Si imi incalzesc sufletul la un pahar de vorba cu prieteni buni si vechi si dragi. Si e iarna in sufletul meu. Si imi incalzesc sufletul cu mici gesturi de afectiune catre parinti, bunici si frati. Si totusi e iarna in sufletul meu.

Ce faci femeie? deschizi geamul? Ingheata maruntaiele pline de emotii verzi si apa si viata.

Ingheata maruntaiele sufletului meu cum ingheata pomii in gradina lui tataie batranu, Dumnezeu sa il ierte. In gradina aceea parasita, in multele hectare cu care se mandrea, ii ingheata prunii si ii ingheata averea. Si iata cum aluneca in sufletul meu orice sentiment de mandrie, de apartenenta. Si cand ma intreaba cineva, tu a cui esti? Pai as raspunde sunt a metroului.
Acolo mi se crapa turturii acolo mi se incalzeste un pic sufletul cand vine iarna. E senzatia aia cand esti in frig in zapada, singura, imbracata mult mai subtire decat trebuia, dar cu buna stiinta, cu putin toc, ca doar.. nu degeaba baba sufera la frumusete si numeri secundele pana ajungi la metrou. Unde e cald si bine. Chiar daca s-a scumpit cartela de 10 calatorii. In sufletu-mi e iarna si vreascuri trosnesc a vreme cam rea.

Ce mi-s 10 calatorii?

Sentimentul iernii e profund si singur. "Winter is coming"

miercuri, 5 septembrie 2012

Dezabonate de la vulnerabilitate

De cand ma stiu am fost ceea ce pare a fi o feminista. Mi-amintesc ca ma suparam asa de rau cand baietii nu vroiau sa se ia la trante si cu mine. Ei organizau tot felul de batai in strada si eu aveam voie doar sa ma uit...bine asta pana cand l-am pus la pamant pe seful cel mare al gastii (aveam 12 ani si eram foarte puternica) de atunci m-au acceptat cu onoruri, eram chiar un fel de lider al gastii de baieti de pe strada Fagetului. 

Cand am intrat la liceu erau doi baieti care ma tachinau mereu- stateau in banca a treia de la mijloc si ma tachinau mereu cu discursul acela care incepea cam asa parca ii si aud "Cum Madu, nu stiai ca fetele trebuie sa stea la cratita sa gateasca? Venitul la scoala e doar asa... de forma.. lasa ca in cativa ani ai sa vezi tu" iar eu mica si idealista ma enervam si ma contraziceam cu ei si pe cat ma agitam eu mai mult pe atat ei se amuzau. Era un joc si era amuzant. 

Cand am intrat la facultate am realizat ca in facultatile de fete pe care le-am urmat erau mai multi baietii deghizati in fete de cat ti-ai putea imagina. Fetele isi bagau organele care le lipseau in tot si in toate cu o usurinta absolut naturala. 

Eram cele ce deveniseram de la revolutia feminista- alunecam usor in a fi ei. Este bine? Nu stiu... stiu doar ca  ca ma scoate mama din sarite- eu o intreb " de ce ai actionat asa? ea imi raspunde cu cea mai mare sinceritate - asa am simtit ca trebuie"  In schimb daca as intreba-o pe sormea ea mi-ar raspunde- am facut o scurta analiza a pro's and con's am cantarit bine riscurile si cea mai eficienta si cost effective solutie pentru acel moment era cea pe care am ales-o. Suntem puternic rationale. Emotia e lasata intr-o umbra a fiintei noastre. Suntem slabe daca aratam o emotie puternica, mai ales la locul de munca. Sunt peste 50% de femei in industria x sau y sau in compania x sau y, dar dintre femeile acestea doar 10% isi fac simtita prezenta, restul stam usor mecanizate, usor speriate sa nu devenim vulnerabile. Tonul nostru nu e unul care educa, e unul care cearta. Cine e de vina? Unde e fundul meu neacoperit...caci imediat imediat trebuie sa iau toate masurile sa mi-l acopar..." 

Cum am spus....cred ca am, sau mai bine zis mi se cuvin aceleasi oportunitati, poate chiar mai mari (caci daca facem bebici avem din prima 6 luni pauza) in cariera, doar ca fiecare oportunitate implica si un mic sacrificiu, unul tacut, pe care il ascundem de fiecare data cand iti masluiesti simtirile- "my poker face, my poker face is on" si pe toate le aruncam undeva in saculet. Lasa ca ajungem noi acasa... acolo putem deschide saculetul. 

Tanara femeie se indreapta obosita spre casa, in buzunar ii atarna saculetul. Scoate cheile din geanta.. isi vede sotul/ prietenul/ familia. Si bum.  

 

vineri, 20 iulie 2012

Greierasul

incet si nereprimat ma incanta un greiere mic cu urechi mari si dolofan in felul lui. Avea si el un fel de-a fi de nu aveai nici un control cand iti canta stiai ca trebuie sa ii asculti fara cuvant povestea lui far' de inceput. " Si m-am nascut in vremea in care lumea se clatina de drag caci mai toti mai marii filozofi credeau vezi doamne in dreptate, credeau cu totul in bunatate, si se zvonea ca omu-i la origini un om bun, doar ca societatea il distruge, incet cu drag si dor. Eu sunt greiere maiestru, din vremea lui Pasvante Chioru si imi aduc eu contributia la societate si cumetrii mei, din greierime. cum zice cantecul celebru "Constantine, ti-a zis mama Constantine... ca fetele de la oras..."

Uite cam asa ar trebui sa fie- mai greieras mai tine seama de oameni si de-ale lor fapte caci multe din ele sunt desarte si multe-s rele si prostesti, caci Constantine, de omul prost sa te feresti, caci e rau din neputinta, dar de omul istet si nestatornic sa fugi mancand pamantul, Constantine, mila nu-l imbratiseaza, el te striveste intr-o secunda, ce-i un greiere marunt, in unghiile-i de manager? ce-i un greiere marunt, cand scopul e sa crestem mari? Mari Domne Mari, pe scara societatii lumii si cand se zgaltaie scara? si cand se infioreaza cerul? Si-arunca far'sa vrea un fulger? Ei bine... da.. Cosntantine tine seama, managerii de la oras, se infuleca din studii, se intrec in mari vorbe intelepte si cand ii iei la bani marunti,... ei da Constantine, tine seama, greierasii mai zumzaie din cand in cand.. deci greierasu' ce-ti vorbeste.. intelege fara doar si poate vorba de imparat

 " Sa ridicam cota de piata cu 29% in 5 luni, incercand sa depasim KPI-urile pe anul acesta, sa adaugam brand recall si sa imbunatatim perceptia generala" un zumzait continuu... de greieras poznas si negru. 

Iata-mi draga Constantine, caci mi-esti drag fara pereche, un iepuras in haine de vulpe, ce se plimba prin oras.. Iata-mi sfatul pentru tine..cum zicea cantecul "Constantine tine seama... fetele de la oras"... 

marți, 19 iunie 2012

Mama si CS-ul



Ma gandeam zilele trecute la ce calitati imi trebuie, ce abilitati trebuie sa dezvolt in mod constient ca sa devin un client service mai bun. Ma gandeam mai cu seama la un lucru pe care mi l-a spus un coleg la un moment dat „ Nu te mai purta ca si cum ai fi omul clientului in agentie caci nu esti. Trebuie sa fii omul nostru in fata clientului”. M-a pus pe ganduri... si apoi am ajuns acasa si mama si tata discutau in contradictoriu din cauza unui prieten de familie. Tata ii spunea „ nu inteleg de ce ii tii partea, ar trebui mereu sa fii de partea mea”. Mama i-a raspuns, „ pai da, exact asa sunt eu de partea ta, chiar de multe ori fara sa iti dai seama.  Ei... lasa-ma atata timp cat vrei sa cedez, sa fac cum zice x-ulescu nu inseamna ca esti de partea mea.  Acum vreau sa faci ca el, data viitoare poate am sa vorbesc cu el sa faca el ca tine”. 

Mama mediaza.

 Cand eram adolescenta media intre noi si tata. Daca noi il intrebam daca ne da voie sa mergem la o petrecere (in weekend, pana la ora x si ne aduce nu stiu cine acasa) raspunsul lui indiferent de variabile era NU- ca doar de... „Nu” e cel mai frumos cuvant. Ei bine si eu si sormea invatasem... mergeam prima data la mama, careia ii spuneam – cu cine mergem, cat stam, unde e petrecerea si ii dadeam si un numar de telefon ca sa aiba ea in caz ca noi nu raspundem... si apoi... peste doua –trei zile venea tata ca prin minune si ne lasa banii de cadou pe birou. 

Mama mediaza. Apoi mama organizeaza. 

Nu se misca ceva in casa fara sa stie ea.
Zilele trecute radeam cu colegele mele mai in gluma mai in serios ca o sa invatam photoshop curand, caci ... vremurile fara art sunt vremuri grele, dar pana la urma singurul nostru art s-a descurcat.
Mama face si cumparaturile. Inainte de toate are o lista, la o lista la o lista si cand ajunge la magazin incepe sa taie de pe lista. Zahar am luat, faina.. si ardei gras mai avem... si imi amintesc de o alta lista, care suna cam asa :Deliverables: kv + declinari- flyer, poster, roll up, etc. KV-ul e in creatie- pozele le-am cumparat, sunt RF, sunt pe istock – da ne incadram in buget, ah.. sa nu uit sa cer cotatie de muzica.. sa fie de librarie...da da de librarie si tot asa. Iese mama din magazin ajunge acasa si din toate partile aude- ai luat si ceva dulce? Suc ai luat? Dar de ce n-ai intrebat daca aduc minibrezel?

Si tot asa imi suna in cap „Nu i-ai zis clientului ca nu se poate? Ei cum... dar de ce n-ai intrebat si de asta, si de asta, si cum tu nu stiai ca ne trebuie highrez  totul ca sa putem lucra la rezolutie buna... ba da stiam, dar inca n-am apucat sa cer... n-am apucat sa cumpar si dulciuri caci sunt foarte incarcata cu tot restul. Si nimeni nu mai zice nimic...nici noi, nici tata, dar in sinea noastra nu suntem total multumiti... nu suntem caci credem ca noi in locul ei am face mai bine.. ce sa fie asa de greu.. ne organizam mai bine.. TEORETIC totusi... TEORETIC...

Cand ne mutam mama pune fiecare cutie cu eticheta ei in locul bine determinat, mai impacheteaza ceva, despacheteaza altceva, mai gaseste timp sa si gateasca sa duca si catelul afara.... Cum sa mai gasesti timp si pentru blisterul ce striga revizii de la imprimanta, si pentru research-ul ce trebuie facut si pentru cele 3-4 conturi ce trebuiesc urmarite si pentru lungile discutii cu clientii si pentru dezbaterile cu creatia, poate ei au dreptate, poate tu ai dreptate – la sfarsitul zilei irelevant cine are dreptate, trebuie sa iasa cat mai bine... si clientul devine nemultumit atat de usor... si da... 

Nu-i poti multumi pe toti, indiferent ca tu cumperi cartofi si nu dulciuri... sau negociezi un brief. Nu exista job mai greu ca cel de mama... si tind sa cred ca e urmat de cel de client service.  TBD

duminică, 17 iunie 2012

Aproape ca mi-a luat banii de pachet

toata lumea stie ca in scoala oricine da de acei copii rai ce ne iau banii de pachet, ne ameninta si ne trimit sa facem tot felul de lucruri pentru ei- de la teme, pana la treburi prin casa. Mie nu mi s-a intamplat asta in scoala... poate pentru ca eram fata, sau mai timida.. sau pur si simplu. Insa ciudat la 24 de ani mi s-a intamplat chiar vinerea trecuta, la birou. Nu m-a trimis sa ii fac temele dar m-a trimis sa ii fac cafea. Eu care nici nu stiu sa fac cafea. Ceea ce a facut a fost sa ma inconjoare si sa ma presioneze ca un copil voinic pe cel ce pare mai slabut. Suntem mai mereu copii.

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Vremea faptelor marunte

Se strang in juru-mi ca intr-o poveste si zmei si zane si balauri si-mi incalcesc incet dar tainic cate o suvita de par rosu.
Mi-e rosu parul de balaur, mi-s ochii blanzi de zana buna si un zmeu imi trage sufletul la vale.
E vremea faptelor marunte.
Cand zmeii mici si mari deodata mi-asteapta sufletul in vale, cand am balauri ce se joaca prin parul rosu incalcit, cand mi-s ochii plini de zane bune si de dorinte de copil. 
Mi-arunc eu tolba si ma spal. Imi cad balaurii unul cate unul in raul inrosit de mine. Ma cuprind zmeii dintr-o parte, imi prind umerii si imi pleaca privirea.
Caruta aluneca iar sufletu-mi-e zdruncinat, sunt zmeii cei rai ce m-apuca de picioare, de umeri, de nas si de ochi. 
Caruta se opreste. Sufletu-mi coboara in rau se spala si el incet incet pana ce din suflet mi-e zmeu.

Doar ochii-mi se spala singuri. 

duminică, 19 februarie 2012

testimonialul de ieri

testimonial al vietii mele trecute
scris cu litere mici dar groase 
intr-un caiet potpuriu de ani si de vise
testimonial de ieri ce e azi. Si incepe asa 
" Copilita fara minte- actul 1, scena 2- decor de iarna, blocuri comuniste, leagan pentru copii" Tineri cocosati, cu pistrui si cosuri dar frumosi in felul lor se uita inspre leagan. Zambesc, ea plange. el plange. pe o banca. Nimicul ramane nimic. " 

Testimonial de azi ce e ieri
"Copilita fara minte -actul 3 scena 1- decor de iarna, in spatele acelorasi blocuri comuniste, langa leganele daramate de ani, stau doi tineri, frumosi dar urati in felul lor. Se privesc unul pe celalalt. Se stramba si se joaca. Se intrec in frici de viitor. Se leagana ei caci leaganul e cazut. Danseaza si se pupa. Pupaza se inchina si nimicul se rasfrange asupra lor ca un firisor de praf ce se arunca asupra cui ii place si nu cui se cuvine. " 

Testimonial de viata. Un ciclu de fapte marunte. Un ciclu de emotii mari. Un ciclu de scrieri cu litere mici intr-un caiet potpuriu caruia sa ii zicem amarillo si pe care sa-l contrazicem cu fiecare nou testimonial care ramane la fel un ciclu de fapte marunte si emotii mari. 

Refacere dupa chipul si asemanarea ta

linistiti fulgii se cutremura la atingerea geamului aburit. 
linistiti cateii se alearga in parc sugubeti si plini de viata
linistiti curentii se invart in jurul meu si ma trag sub apa

nelinistita tu, Cea ce erai demult de te strecori sub haina mea de catifea
linistita eu Cea de acum de ma lepad de haina de catifea
nelinistita tu ma ajungi din urma, m-ai dezbracat de haina, m-ai salutat in zbor si ai incalecat pe-o sa

nelinistiti sunt fulgi ce imi cutremura pamantul 
nelinistiti curentii ce ma mangaie razand
linistita tu caci m-ai refacut dupa chipul si asemanarea ta
nelinistita eu de ieri intalnita azi sub haina mea de catifea 

vineri, 10 februarie 2012

cheated_ admited_ but what if?

A lady came up to me today - she told me she was slovenian she was having trouble in my country, she told me she was mugged. She told me she has no place to stay tonight and she has only a car. She told me she was all alone in a new country. In a word in a new way she was trying to cheat me- to make me give her money. I knew that from the minute she started speaking but what was the wonder that really made me give her something- not at all what she wanted- around 20 euros, but something around 2 euros was the fact that she made me doubt. I am almost sure she was cheating. She told me nowadays people are not people anymore.. I tell them my story - slovenian girl that comes to help some cause in development- something about cancer... because people are always afraid and they are right to be, of cancer. And then she told me all this things.. probably made up about the fact she was mugged. Nevertheless I gave her money. Why? because of the maybe element. I could not be sure she was not telling me the truth. Could i have risked leaving with good faith a young girl with no money, no nothing ... just going around Bucharest. It;s more than possible.. she may have tricked me, but the "may", the doubt if i would not have tried to help in a way or another would have stayed with me forever. 
So I sayed- better to be cheated of 2 euros than to be indifferent and become earlesss to people's pain. I could not risk it..i could not risk not helping her.. at least in a very very small way. I was cheated. I know, but what if? 

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

paleta intoarsa invers

poc poc poc.

Indicatii precise, minge mica, palete mari suflete ratacite. Indicatii precise, e scurta, e lunga, e rever. Indicatii precise si totusi mi-este greu sa ma concentrez. Indicatii precise ce vin cand privesc ochii ce i-am visat demult de tot, intr-un vis trecut, ce incepea cu o minge mica si un sarut. Indicatii pe care le inteleg, le prind si le diger partial, zambesc, multumesc si arunc mingiuta de pocaie masa a vise de demult. Si m-acuz de lipsa de consecventa. Si m-acuz de simtiri trecute, si m-acuz ca imi amintesc prea bine si ca n-am uitat nimic. Arunc paleta cu fata rosie in sus, ascund mingiuta sub masa si ma intind linistita sa visez... e ok acum, dar ce fac daca mingiuta dispare, paleta se roteste si pana la urma ma trezesc din vise trecute si imi dau seama ca.... visele sunt vise pe orice masa de pingpong, ele se vor visa la fel.... si totusi mai lasa-ma doua minute, caci imi place. Mingiuta pocane vise de demult, eu ascult indicatii si zambesc ochilor ce mai demult ii iubeam. 2 minute doar si ma trezesc... promit. merit 2 minute...si mi-e teama sa nu adun mai mult de doua cand mingiuta pocane si paleta e intoarsa cu fata rosie in sus. 

poc poc poc. 

Glob de Cristal

In globul meu de cristal sunt trei fulgi de nea, ce urca din cand in cand, unul in carca altuia, se inghesuie in fata unei ferestre de la etajul de sus de tot, se inghesuie sa priveasca o realitate de afara, in care mii si mii de fulgi aluneca usor, singuratici, niciodata in sus. Se imprima pe cristal umbra lor, a celor de afara ce au fost striviti de presiunea gravitatiei terestre. Stau in globul meu de cristal 3 fulgi de nea ce se joaca mereu unul cu celalalt, se harjonesc si se supara, dar se intorc rusinati si se impaca jucand sticluta cu otrava, razand si alergand dintr-o parte in alta a globului. Globul meu de cristal este singura lor realitate. Se uita afara cum s-ar uita seara la televizor, la un film american. Globul de cristal este singura realitate care conteaza si este singura realitate pe care o resimt. In glob nimeni nu poate sustine ca cei trei fulgi de nea sunt superficiali sau falsi, ei sunt realitatea insasi a globului. In globul meu de cristal sunt trei fulgi de nea ce din cand in cand privesc pe fereastra, apoi adorm linistiti. Lumea se schimba...si totusi nu.

marți, 24 ianuarie 2012

Liberate de ti mismo

desnuda tu mirada y en tu pecho imprimes libertad
desnuda tu inoncencia y lleva con tigo solo lo que te hace nina
mira todo lo que es tuyo y regalalo con una sonrisa clara 

Desnuda tu presencia del mal augur de la distancia
Del amor que te engana
de la soledad que te rodea

Desnudate del engano, de la mentira y de la falsidad. 
Solo entonces puedes ser tu misma,
 un produto claro de mis realidades perdidas. 

vineri, 13 ianuarie 2012

Datorii

Ajung linistita acasa vineri seara, normal sa luam masa in familie, cand o vad pe mama ca se precipita. Zice- plec. Era vreo 8 seara. "unde te duci?" "Gata nu se mai poate ma duc la Cotroceni". Eu stiam ca erau militanti pentru Smurd, ce mergeau inspre Cotroceni pentru a striga la geamul presedintelui – „ La palatul Cotroceni a venit o cucuvea si ea canta uite asa- noi iti vrem demisia”. Ei bine in capul meu unde este o masa de oameni, in special una infierbantata este rost de bucluc- batai, furturi, ambulante, spital. Si in acest context i-am zis mamei-  pai daca te duci tu – vin si eu. Si ne-am dus, noi doua in mijlocul actiunii. Ne-am infiltrat exact in mijloc- de unde nu se vedea nimic in fata, doar in laterale, de unde auzeai cum oamenii isi calculau strategia de strigare a lozincilor, dar erau mai multe colturi- coltul stanga spate- sa il numim coltul- Jos Basescu- coltul mijloc dreapta- sa il numim „ Demisia” , in Stanga mea cum ar veni- mijloc stanga- era coltul” Ghici Ghicitoarea mea” iar in fata era „Trezeste-te Romanie” cu mici variatiuni” Hai Arafat” si „Cucuveaua la Palatul Cotroceni”. Oamenii strigau si se infierbantau. Oamenii se distrau si erau si tristi. Se suparau si erau suspiciosi cand erau filmati, dar se si suparu daca auzeau ca televiziunile nu transmit in direct ce se intampla acolo. Oamenii isi strigau off-ul, pentru ca pentru ei asta era modul cel mai bun de a-si petrece vineri seara, acolo strigand- iesi afara, iesi afara javra ordinara. Oamenii de toate felurile si de toate natiile- si romani, si romi si unguri, de toate natiile romanesti- devenisera „Poporul” care venise pentru „libertate”. Strigau oamenii astia ca vor libertate si ca vor revolutie. O revolutie noua intr-o tara ca asta ar insemna ca poporul darama tara. Ar insemna ca doar cu foc stie romanul a se descurca, a reinvia, doar din foc.  Stand acolo si ascultand cu cata ardoare, cu cata dorinta si cat suflet puneau oamenii aia in ce strigau acolo... iti venea si tie- respectiv mie sa strig, dar cu ce voce sa strig eu, cand eu nu stiu toate punctele de vedere, cand eu nu stiu discutia dintre Arafat si Basescu, cand eu nu stiu contextul. Dar mama striga striga si vroia sa si fumeze. Mama mea i-a strigat lui Basescu la geam tot ce ii tot striga televizorului de ani de zile- Demisia – Demisia- si Anticipate! Vrem Anticipate! S-a ridicat mama de la masa, s-a fardat si si-a pus o geaca groasa pe ea, nu ca mine- de plecasem la plimbare cu paltonul de domnisoara respectabila pe mine. S-a dus pentru ca a simtit ca trebuie sa se duca, a simtit ca acolo era datoria ei sa fie, asa cum datoria mea era sa fiu cu ea, sa o protejez. Fiecare are cate o datorie. O datorie si mai multe libertati-„poporul”- in formula lui cea mai simpla si totusi intr-o viziune atat de abstracta se intregeste si se imbie unul pe altul, poporul este mama mea ce striga „Anticipate” in fata geamului domnului presedinte. Pacat ca geamul ramane inchis, caci mama mea ar avea ce sa ii spuna purtand pe umeri amintirile eroilor cazuti la revolutie si ridicand bratele catre un steag gaurit –caci mama incepe sa isi piarda rabdarea, mie mi-ar fii frica dle Presedinte, mie mi-ar fii frica. 

joi, 12 ianuarie 2012

British

I've discovered a new way of walking- its impossible you'll say, walking was discovered long time ago. Walking is what all beings do, except the ones that swim or fly. They just do what they do. I discovered a new time of being, while walking alongside my friend. Its totally impossible, how would you discover a new time of being when there is only one time and that is your time. And then I walked the path of friendship with trees surrounding us. And I spoked the British language and time was mine and so I discovered a new tipe of walking. I am walking in time, alongside my friends. Going up and down surrounded by trees that will always be green and tall, in a place I love. And in a couple of years, I'll discover a new type of flying and then I'll fly in a boat and take one by one, my trees, my loves, my walks and my time and I'll fly to the land where everybody speaks the British language. 

luni, 9 ianuarie 2012

Sange si Lapte de Muma

iti tii ritmul sub copacii din piept
iti tii rastignit dorul si il arzi din veac in veac
Sange si lapte de la muma ai supt 
te refaci intr-o clipa si cazi neintrerupt 
n-ai face o munca dar ai face un ban 

iti arunci in fata steagul onoarei pierdute
te privesti in oglinda si oglinda se sparge
Ai perforat tractul respirator si se pierde 
Cum se pierde la toti cei ce-au baut sange
Se pierde din laptele de mama, dulce si pur

Seringa se impiedica de pielea prea aspra
Te batatoreste nu timpul trecut ci timpul ramas
ai supt si ai perforat, ai cantat si ai dansat. 
Ai insistat sa primesti laude mult meritate 
Si unde au plecat toate? 
Cam unde s-au dus? 

Iti mangai si capul de caine pribeag si marai 
Cine te crezi straine de-ti pui tu degete de om
pe capul nemuritor? Ai tu veacurile mele? 
Ai tu anii mei ce-au sa vina? Si unde iti sunt tie nemuritoarele lovele? 
Ca sa iti dea dreptul sa mangai cap de suflet mort in trupu-ti viu? 
Caci eu am supt sange si lapte de muma cand tu n-ai sa mai fii demult.