miercuri, 17 mai 2017

branding inocent


In cladiri de tinichea, printre globuri de cristal se plimba

pe coridoare lungi pline de semne luminoase

instarite cu credential de brand

fetitele de azi

cu parul castaniu,

cu blugii rupti,

cu ani de nerecunoscut,

cu fisuri in zambet,

cu genti de dama si pungi albastre.


Isi zambesc. Barfesc.

Se cunosc de-o viata,

sau de 5 ani

de cand au terminat prima clasa.

Se inghiontesc. Se da repede dorinta de a fi mare,

printr-o privire, printr-un sarut nefurat.

“zi si tu…

Ce sa zic?

Te-a pupat?

Poate.

Deci te-a pupat. Si a fost asa?

Da.

Nu ti-am zis eu? Si se inghiontesc”

Se plimba fetele printre cladiri de lemn.

Isi poarta cu mandrie in piept etichetele de plastic.

Se rujeaza in oglinzi de masini parcate si isi infunda visele intre dresuri cu model

si plimbari cu masina.

Si seara se baga in pat. Unele citesc, unele plang, unele se inchina

altele isi permit 10 minute de joaca.

Cladirile de tinichea se topesc. Cladirile de lemn devin doar aschii.

Aschii in zambetul pe care il daruiesc mamei ce le saruta de noapte buna.

marți, 2 mai 2017

Iubiri de căpătâi


Pe fundul unei căni de lemn s-au aruncat zarurile 
Unei alte lumi. 

 O lume cu ochi mari și blânzi
 O lume cu somn puțin și piele întinsă 
 O lume cu mâini multe peste trupuri vibrante
 Cu boli și cu așteptări mărunte. 

 Răstorn cana. Arunc iarăși zarurile. 
 Zarurile se strecoară 
 printre degetele mele, printre sânii goi,
 peste anii vechi de liceu pustiu,
 cumva cumva ajung  tot așa. 

 În aceeași poziție de atunci. 
 Când stăteai în pat și mă așteptai

 Să mă îmbrac, 
 să mă dezbrac, 
 să mă dezmierd
 Să mă întorc cu fața la tine,

 să mă pieptăn,
 să mă joc, 
 să dansez, să îți dansez. 

 E poziția lor de căpătâi
 E poziția în care ne sustragem judecății de apoi. 
 Aceea în care știm amândoi că și zeii râd de noi.  

 Râd zeii când aruncă 
 o cană măruntă
în care se reflectă câte o lume. Din când în când e a noastră.