sâmbătă, 7 august 2021

Invizibile în Sălăjan

Mi-am dat seama că mama mă iubește când aveam 8 ani și se luase la harță cu o altă țigancă în fața blocului. Am coborât din mașină, iar țiganca aia, care ne era vecină s-a apropiat de sormea și a luat-o pe sus, de un braț, iar pe mine mă tot înjura și mă amenința. 

 

Mama, mică de statură și slabă, cealaltă țigancă grasă și înaltă. Țipa și înjura. Mama s-a repezit, i-a smuls-o pe Liv din brațe, mi-a dat-o mie și a strigat la mine – du-te în scara blocului. Nu mă puteam mișca, înțepenisem acolo, pe bordura din Sălăjan, de frică. Deodată mama s-a întors și mi-a aruncat o privire care îmi spunea că trebuie să mă mișc- Acum. Nu o văzusem niciodată astfel. M-am mutat în scara blocului, unde Petre, băiatul țigăncii agresive o aștepta. Avea aproape 8 ani. Știa multe despre viață, deja. Îi muriseră 2 frați gemeni la naștere. Mă-sa aproape că înnebunise. Noi eram vecini de mulți ani și rude îndepărtate, dar tata nu voia să recunoască. Tata îi batjocorea, uneori chiar și în față. 

 

Cât stăteam noi 3 în scara blocului, cu ochii pe geam vazând cum mamele noastre începuseră să se tragă reciproc de păr, am deschis doar un pic ușa, căci Liv începuse să plângă foarte tare și atunci am auzit-o pe mama spunându-i: Fă o dată dacă mai pui mâna pe fetele mele, te omor cu mâna mea.  Și mi-a fost frică, dar în același timp ceva în mine a încolțit. O convingere că mama ar face orice pentru noi. Chiar dacă ne dadea mereu bătaie la fund. Chiar dacă de multe ori ne lăsa la bunici cu zilele și mai venea uneori cu tata să ne vadă, uneori să ne ia și acasă. Chiar dacă în casa noastră tata o bătea pe mama, în dormitorul lor, ocazional. Mama nu se plângea, nici măcar nu o auzeam plângând. Chiar dacă mama și-ar fi dorit să se mărite cu altcineva. Chiar dacă tata o viola des. Chiar dacă se certau și lua tigaia și o arunca în bucătărie înspre el, iar ciudat el atunci nu făcea nimic, o lăsa să se descarce. Uneori chiar râdea de ea și îi spunea Fă Rito, cred că devi o bulibașa, de-a ta. Doar mama era țigancă, tata zicea că el e român. Bunica din partea lui tata îi lăsase niște bani. Nu a ascultat-o pe mama și i-a jucat pe toți. Bine că bunica nu i-a dat pe toți o dată. 

 

Dacă pe mine mă întreba cineva ce sunt nu știam să răspund. Cert era că eram și nu eram țigancă, cum tata refuzase să fim. Nu știam ce sunt pentru că de multe ori nu eram. Eram invizibilă. Singura pentru care contam era Liv. Si ea conta pentru mine. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ea. Tata uneori ne lua acadele. Și uneori se juca cu mingea cu noi prin casă, dar foarte rar. De cele mai multe ori noi eram la bunici, sau dacă nu, el dormea. Tot timpul vorbeam în șoaptă și aveam grijă cum pășeam prin casă, căci parchetul era vechi și mai scârțăia. 

 

Când mama a terminat bătaia cu mama lui Petre, amândouă erau vinete, ciufulite, cu păr smuls în mână și cu gura plină de cuvinte ce doar în limba țigănească au complet sens. Mama lui Petre era supărată pentru că fratele lui mama îi amenințase bărbatul și băiatul cel mare, că îi bagă la pușcărie. Fratele lui mama era flebețea ei. 


Cred că până la urmă așa e cu frații, sau surorile mai mici. Cresc acolo, undeva în sufletul nostru, o dată cu noi puncte ce se rotunjesc și se transformă în bulgări de emoție pură, parte gelozie, parte invizibilă și cea mai mare parte grijă și iubire. 

 

Mama lui Petre nu s-a mai luat de noi. Peste câteva zile băiatul ei cel mare intra la închisoare. Mi-amintesc că l-am mai văzut pe Petre abia în septembrie, când am început Scoala. Era coleg cu mine. M-a salutat din ochi. Părea că are mereu ochii plini de lacrimi, cumva pe interior. 

 

Petre m-a violat când a împlinit 16 ani. Prietenii lui au ținut de șase. Legea țigănească zicea să mă ia. Bunicul din partea mamei zicea că trebuie să mă ia. Mama a țipat, a zis că nu, a aruncat cu tigăi prin casă și m-a bătut că m-am lăsat. Tata nu a zis nimic. Am plecat din casa alor mei la 16 ani. Liv plângea.