duminică, 3 decembrie 2017

elefant de tinichea


Mi-am tatuat pe gat un elefant de tinichea

Unul ce se joaca zambitor cu o stea

Unul ce nu stie nici de frica, nici de etichete sociale

Unul ce rade cand intru la dus

Si se inveseleste cu cate o acadea



Este acel elefant ce se ascunde

cand adultii intra intr-o sala de sedinte,

De teama sa nu-i sperie prea tare cu rasul lui creator

De vise de copil strengar
ca ale pruncului Iisus.


Se spune ca atunci cand Iisus s-a nascut,
Iosif i-a cioplit un elefant din tinichea

Micul Iisus a crezut multa vreme ca elefantul 
ca si ursuletul, face mor mor,

Elefantul de tinichea cu ochii in lacrimi de ras 
I-a raspuns - Doamne sa imi fie cu iertare,  dar de ce as face mor, asa de plictisitor?
Eu vreau sa ma joc, sa simt tot, prin trompa mea.
Copil mereu sa fiu, as vrea.  

Atunci pruncul l-a lasat pe micul elefant de tinichea
Mereu sa se joace cu cate o stea.

duminică, 20 august 2017

Vecinii


Aveam vecini buni când eram mică. Vecini de tras sania iarna. Vecini de dus în cârcă copiii, Vecini de alternat realități de birou cu realități de dupa bloc, vecini de grătar și vecini de băută. Fiecare vecin avea un rol și fiecare își cunoștea rolul. Singurii vecini stingheri erau tanti Tanța si Nea Marinel. Ei erau vecinii noștri de la etajul 3. Bunica mai socializa cu ei. Se ducea duminica cu un platou mărunțel și cu o sticlă de bere că așa-I plăcea lui ăl bătrân și mă lua și pe mine cu ea. Pe atunci aveam 4 ani și descoperisem filmele. Eram fascinată de televizorul alb negru pe care îl aveam în sufragerie și de  Dalas care incepea la ora 18.00, moment în care toate activitățile casei intrau în stand by. Bunica și bunicu’ veneau de la ferma la ora 16.00 astfel încât să aibă timp să se și spele bine, mama și tata și unchiu Costi si uneori mai venea și Nelu de la 6 cu soția lui, căci ei erau mai amărâți și nu aveau televizor. Toți ne uitam la Dalas. Eu o rugam pe bunica să îmi citească, spre disperarea celor din jur și eram atat de interesata de fiecare personaj, încât dădusem porecle fiecarui membru al canapelei si celor doua fotolii. Unchiul Costi care statea pe jos in fata canapelei nu primea. Pur și simplu nici un personaj nu I se potrivea. Unchiul Costi avea un semn pe care îl căpătase la 3 ani, când profitând de un moment de neatenție din partea bunicii iși vărsase o cana fierbinte de ulei pe gât, pe piept și in jos pe sold. Era semnul lui de vitejie, așa îmi spunea când mă ducea la plimbare în parc, sau vara pe ștrand. El mă lăsa la nisip în timp ce niște doamne frumoase se apropiau de el să îl pupe, chiar așa cum văzusem eu la JR și la Ellen. Atunci m-am gândit pentru prima dată la acești pupici și când am ajuns acasă l-am intrebat pe tata, care tocmai își luase în primire fotoliul din sufragerie în așteptarea meciului cu Steaua. Eveniment mare. Eu țineam cu Steaua de când mă știam. Fratele meu avea să țină tot cu Steaua, el era prea mic să înțeleagă, avea doar un an jumatate, Alex, dar și el tot stelist avea să fie, caci urma să îl învăț eu cum să fie stelist. Destul de simplu. Când te vedeai cu prietenii din bloc strigai – Haide Steaua! Ce fac roș-albaștri? Tu ce zici? Eu egal. Eu 1-0. Eu zic că azi n-avem noroc. Piei de aici Mihăiță. Nu vorbim cu semisteliștii. Nu’s semi, dar nici visător. Ai vazut și tu ce au facut la ultimele meciuri și joacă cu Craiova, care e și ea o forță totuși. Vorbește olteanu’ din tine te-oi pomeni? Și tot asa. Apoi la final cel mai important era să zici Haide Steaua. Era simplu, dar ce să fi făcut eu cu Alex, care era prea mic să înțeleagă. Am încercat să îl fac să zică Steaua, primul cuvânt, dar nu a mers. Nu prea era destupat, așa zicea mamaie, că eu vorbisem la 11 luni, Alex era mai încet. Ce să facem? Pe barbați trebuie să îi așteptăm. Așa zicea mama din când în când, uitandu-se cu drag la tata.

Când tata se pregătea de meci nu trebuia sa îl deranjăm căci altfel începea să numere până la 10. Și când ajungea la 10 era prăpăd. Chiar și așa știam că e singurul care îmi poate răspunde, singurul care se uitase la suficiente filme ca să îmi spună adevarul.

Am tot așteptat să își aranjeze antena, scaunul din fața fotoliului, pe care mama i-a așezat floricelele, berea și țigările. Apoi m-am așezat și eu pe canapea, aproape de ușp, în cazul în care începea să numere, să am timp să o zbughesc până la 8. O dată m-am gandit să aștept să treacă de 10, să văd ce se întâmplă, dar mi-e prea frică. Dupa ce tati a terminat tot ritualul și s-a așezat comod la locul lui, l-am întrebat:

-          Tati de ce se pupă oamenii?

-          Pentru a-și arăta afecțiunea.

-          Ce e afecțiunea?

-          E iubire.

-          Dar de ce se pupă pe gura?

-          Pentru că e o iubire mai intensa, mai mare

-          Pai și atunci, pe mine, de ce nu mă pupați pe gură?

-          Ia du-te tu la mami și vezi ce face.

-          Pai știu ce face - gogoși

-          Ia vezi dacă nu are nevoie de ajutor.

-          Dar eu vreau să stau aici cu tine.

-          Maya am zis ceva.

-          Tati…

-          Maya știi ce urmeaza

-          Tati te rog

-          1.2.3.4….

Am plecat la mami si mami m-a trimis cu bunica la Tanti Tanța și la Nea Marinel.  Nea Marinel era în fața televizorului bombănind deja. Vecinii noștri erau fie steliști ca tati, fie rapidiști ca tataie, doar unul 2 dinamoviști și dinamoviștii erau cei mai urâți. Nimeni nu vorbea cu ei în zilele de meci. Nea Marinel fusese rapidist, dar se dăduse pe Steaua de vreo 5 ani, de când gineri-său îl provocase și pariaseră unul pe Steaua, Nea Marinel pe Rapid. Tanti Tanța și bunica începuseră discuțiile normale, despre Jeni de la 5, despre Familia Dragomiroiu, care avea un băiat de însurat și tot nu reușeau  să îl însoare deși trecuse de 30 de ani, despre cât se supara bunica din cauza lui Costi că nu devenea și el băiat serios, despre ce leneș era tata si cum refuza sistematic să meargă la ferma cu ei, despre câte și mai câte, în timp ce mie imi puneau pe hol un proiector cu diapozitive cu Cenușaăreasa.

Ajungeam acasă destul de târziu. De obicei îi găseam pe mama și tata în bucătărie. Se certau. Mama voia să meargă în vecini. O auzeam cum îi striga lui tata

- Suntem niște lași. Cum să nu facem nimic? O omoară.

- Nu e treaba noastră. E treaba ei. De câte ori nu ai vorbit cu ea? De câte ori ți-a zis că pleacă, că e ultima dată și a rămas? Fiecare cu familia lui. Noi nu avem ce face.

- Ba da. Putem suna la poliție.

- Bine. Sună la poliție, dar nu te duce la ei. Nu vreau să mă bat cu nimeni în seara asta.

Bunica mă zorea să ma descalț mai repede să mergem în dormitor. Mă zorea să nu mai aud, să nu mai văd nimic. Și atunci mă duceam la mami să o pup de noapte bună. Mami vorbea la fix. Mă pupa pe frunte și îi făcea semn bunicii să mă ia repede de acolo.

Tati mă lua pe sus și mă ducea în avion direct în pat. Asta doar în serile bune.  În serile în care se certa cu mama, doar mă pupa pe frunte și mă trimitea la culcare

Hai Maia, ce tot faci? A trecut ora demult.

Dar..

Nici un dar. Acum am zis.

Și mă îndreptam spre dormitor. Știam că de dimineață venea Alina de la 7 să mă scoată la plimbare prin parc. Avea o înțelegere cu Bunica.

miercuri, 17 mai 2017

branding inocent


In cladiri de tinichea, printre globuri de cristal se plimba

pe coridoare lungi pline de semne luminoase

instarite cu credential de brand

fetitele de azi

cu parul castaniu,

cu blugii rupti,

cu ani de nerecunoscut,

cu fisuri in zambet,

cu genti de dama si pungi albastre.


Isi zambesc. Barfesc.

Se cunosc de-o viata,

sau de 5 ani

de cand au terminat prima clasa.

Se inghiontesc. Se da repede dorinta de a fi mare,

printr-o privire, printr-un sarut nefurat.

“zi si tu…

Ce sa zic?

Te-a pupat?

Poate.

Deci te-a pupat. Si a fost asa?

Da.

Nu ti-am zis eu? Si se inghiontesc”

Se plimba fetele printre cladiri de lemn.

Isi poarta cu mandrie in piept etichetele de plastic.

Se rujeaza in oglinzi de masini parcate si isi infunda visele intre dresuri cu model

si plimbari cu masina.

Si seara se baga in pat. Unele citesc, unele plang, unele se inchina

altele isi permit 10 minute de joaca.

Cladirile de tinichea se topesc. Cladirile de lemn devin doar aschii.

Aschii in zambetul pe care il daruiesc mamei ce le saruta de noapte buna.

marți, 2 mai 2017

Iubiri de căpătâi


Pe fundul unei căni de lemn s-au aruncat zarurile 
Unei alte lumi. 

 O lume cu ochi mari și blânzi
 O lume cu somn puțin și piele întinsă 
 O lume cu mâini multe peste trupuri vibrante
 Cu boli și cu așteptări mărunte. 

 Răstorn cana. Arunc iarăși zarurile. 
 Zarurile se strecoară 
 printre degetele mele, printre sânii goi,
 peste anii vechi de liceu pustiu,
 cumva cumva ajung  tot așa. 

 În aceeași poziție de atunci. 
 Când stăteai în pat și mă așteptai

 Să mă îmbrac, 
 să mă dezbrac, 
 să mă dezmierd
 Să mă întorc cu fața la tine,

 să mă pieptăn,
 să mă joc, 
 să dansez, să îți dansez. 

 E poziția lor de căpătâi
 E poziția în care ne sustragem judecății de apoi. 
 Aceea în care știm amândoi că și zeii râd de noi.  

 Râd zeii când aruncă 
 o cană măruntă
în care se reflectă câte o lume. Din când în când e a noastră.  

duminică, 2 aprilie 2017

prieteni imaginari


Am zărit dis de dimineață deasupra aluniței de pe umărul tău
O umbră strâmbă. Cu o pată cu tente verzui.
Am prins-o între degete și a dispărut.
S-a oglindit la prânz sub scaunul tau. Era un curcubeu.

Am călcat-o repede să n-o pierd. Ai râs de mine ca de un copil. Am râs si eu, dar m-am uitat dacă ceva mi s-a imprimat pe papuc.

Îți zâmbeam de pe trotuar așteptându-te să parchezi.  
Pe scaunul din dreapta ta era o umbră. Albastră.
I-am făcut cu mâna. Mi-a făcut înapoi.
Ai râs de mine și de prietenii mei imaginari.
Am zâmbit liniștită. E a mea.

curent între azi și când

când ultimul nasture din basmaua bunicii a picat peste noi
când s-a sfaramat codrul si si-a intins soselele peste peretii moi
când și poetul și preotul au uitat de nimicul din care ne-a format
între când și acum, fără curent noi de noi înșine ne-am distanțat.

Acum când se strâng în coșuri de sârmă recolte trecute demult
Acum când ne supranumim ecologiști și health conscious activiști
mereu triști.  

Acum când lumina dimineții a ajuns să ne deranjeze
Acum nici vara nu ne mai place: e prea cald
Acum când ne-am transformat cu toții în oamenii de mijloc
Ce se întâmplă când se schimbă curentul?

ne-om deștepta la timp? ne-om arunca în nimic?
ne-om trezi poeții și preoții din beție?
ne-om gâdila mai puțin orgoliile de mamuți contemporani
și ne-om aștepta la mai multe de la cei ce am fost între azi
și când?