marți, 28 ianuarie 2014

Cuantumul 23


Igor a avut o mamă care şia tăiat sfârcurile când l-a născut – ca să nu-l alăpteze.  Pe atunci familia Ivanovici trăia în Cuantumul 23, exact la intersecția dintre cele două  emisfere ale creierului unui uriaș pe care îl porecliseră Teranul.  Cuantumul 23 era foarte populat, supra-aglomerat, căci era cel mai bun loc de trăit cu ieșire la Marea Roz și cu intrare în Munții Vezuvii de la baza cărora își luau înțelepciunea din izvoarele sfinte, prin niște cabluri imense care o transportau direct în locuințele lor, în şeminee. Mama Ivanovici era doar una din femeile tradiționaliste ale Cuantumului, ce își tăiau sfârcurile după fiecare naștere, de teamă ca vor fii tentate să îsi alăpteze copii. Pentru ele era o chestiune de onoare să își taie sfârcurile roz deodată fără milă reprezenta primul sacrificiu pe care ele îl făceau pentru copii lor, pentru puterea pe care trebuiau să o dobândească singuri. Nu vroia nimeni să aibă copii slabi. Ori copii puternici, ori deloc. Familia Ivanovici se trăgea dintr-un lung lanț de tradiționaliști ce după spusele mamei Ivanovici ținuseră în picioare cuantumul ani și ani de zile. Prin anii 20 ai Teranului, fuseseră invadati de o alta rasă, venită de prin sud, auzise Mama Ivanovici de o zonă care se cutremura de 5-6 ori pe zi, undeva sub capul teranului. Parese că populatia de acolo a migrat natural spre nord, însă nu înseamnă ca aveau vreun drept sau că au fost bine primiți. Din contră. Și-au organizat cuantumiștii vechi versus cuantumiștii noi o olimpiadă. Chiar Mama Ivanovici, fiind femeie și atât de respectată printre cuantumiștii vechi a propus obiectul olimpiadei. Și s-a tot gândit mama Ivanovici la ce erau ei cel mai buni, căci așa excelau în ridicatul copiilor in spate, în bobârnace din al 8-lea deget de la piciorul stâng și în tras cu praștia. Cei mai buni trăgatori erau de prin cuantum, dar nu se putea să fie asta, trasul cu prastia, pentru că cine putea garanta că progresiștii ăștia nu se antrenaseră, acolo sub cap, de-alungul celor 20 de ani? Si așa au ajuns la Olimpiada trasului cu saliva. Se puneau la linia de start, trei cuantumisti  vechi și trei cuantumiști noi și aveau țintele fix înaintea lor, la 5 m. Își luau avânt și trăgeau. A fost egal și au trebuit să cadă la pace. Noii cuantumiști urmau să traiasca printre vechii locatari. 

Lovitura grea pentru Mama Ivanovici, care pe vremea aceea era lăuză, tocmai îl născuse pe Gheorgos, chiar înainte de Olimpiadă, pe malul Mării Roz. Îl născuse natural, asa cum năsteau toate femeile din familia ei, alesese să îl poarte in zona cefei, căci i se paruse ei ca era o zona prielnică pentru un băiat. Era una din femeile acelea ce știau imediat ce o sa aibă. Ca sa își lase ceafa să i se umfle a trebuit să își coboare capul între sâni, orientat spre pamânt astfel Gheorgos creștea cu fața la cele doua luni. Femeile cuantumului puteau să aleagă unde să își dezvolte copii, cât sunt înauntru lor. Pe Igor pe care îl făcuse târziu, după ce crescuse 3 băieți și îi murisera 2 fete, pe mezin alesese să îl pastreze în piciorul 3 să fie puternic și rezistent cum se putea ea mândri de piciorul ei cel mai bun. Când l-a nascut i-a trecut prin cap să îi scoată ochii, căci era o legenda in cuantum despre copii care se nașteau acolo, în peștera Munților Vezuvi, înspre emisfera stânga, semn că va fii un mare cuantumist și ca mare cuantumist nu va avea nevoie de ochi, va simți lumea altfel. N-a lasat-o bărbată-su, mai pămpălau așa de felul lui, bun bun cuantumist cu picioare multe și suflet mare, dar ochi spălaciți nu galben pur ca ai ei. A cedat. I-a lăsat ochii, dar si-a taiat degraba sfârcurile. 


După ce toată ziua trăbăluia prin Cuantum, să agite cuantumiștii vechi împotriva celor noi, să ceara aprobări pentru o noua Olimpiadă, caci Mama Ivanovici niciodată nu acceptase într-u totul venirea acestor progresiști în Cuantum, nu acceptase egalul, căci un Ivanovici descoperise Cuantumul, un Ivanovici trebuia să îl salveze de nepuricioșii aciuiați cu picioare puține și cu ochi albaștri sau violeți.  
Obosita adormea cu Igor la picioare, care țipa. Când mama Ivanovici adormea, Gheorgos îl lua în brațe și îl ducea lângă Marea Roz ; doar valurile păreau să îl liniștească și Igor reușea în sfârşit să adoarmă. 

În Marea Roz se scăldau cu rândul o data la două săptămâni, în ordine alfabetică- ABC o data, apoi DEF etc, iar rândul Ivanovicilor  venea o data cu G și H, numa’ familii deocheate, cu vederi liberale,  auzi « skinny deeping » și alte nebunii. Mama Ivanovici își făcea o cruce până în pământ, scuipa de două ori în piept și își mișca nasul a purcel ori în sus, ori în dreapta.

Într-o seară, când era chiar vremea scăldatului GHI, dar mama Ivanovici refuza să îi lase să se ducă la scăldat o data cu G și I, familia Giros tocmai se scălda în lumina celor 3 lune albastre și chiar păreau să se prostească. Gheorgos nu mai văzuse așa ceva. Copii se stropeau bine unul pe altul, râzând apoi se scufundau și reveneau la suprafață tot zâmbind și strigându-se unul pe altul și dacă vreunul nu reacționa începeau să se jignească, iar mama Giros râdea de se prapadea «  Hai Vio, și tu. Nu fii fricos. Ah e clar, ești un papă-lapte, n-ai sânge în instalație/ Care instalație bă prăpăditule? întreba Vio mezinul supărat că alt răspuns mai bun nu îi venea niciodată. Nu mai vorbesc cu voi și nici nu mă mai scald cu voi. Hai Vio, nu fii fricos ,mamă noi Girosii suntem multe, dar fricoși nu»  Gheorgos care avea pe atunci vreo 16 ani, se încordă când o zări pe mama Giros. 
Mama Ivanovici, nu îi lăsa să se apropie de G și H «Progresisti nu sunt o influența bună pentru voi, voi trebuie să stați pe lângă ai voștri » Se referea la rudele Ivanovici. Toți semănau între ei și toți semănau cu mama Ivanovici, mari în șolduri, mici în urechi, plini de păreri conformiste și foarte hotărâți. Gheorgos era fascinat de mama Giros.  În anii ce au urmat când prietenii îl întrebau care fusese marea lui dragoste "eh  m-am îndrăgostit la malul Mării Roz, dar degeaba, nu avea urechile îndeajuns de mici pentru mama". În seara aceea când Igor era doar un bebeluș, Gheorgos și-a luat inima în dinți și s-a aruncat cu Igor în brațe, în valuri. Mama Giros s-a minunat la vederea celor doi fraţi cu ochii de aur și cu urechile mici. Igor imediat a început să radă. Mama Giros s-a apropiat de cei doi, zâmbind l-a luat pe Igor în brațe și a apropiat bebelușul  de sânul ei. Igor a găsit numai decât sfârcul mare și cărnos.  Și-a înfipt gingiile în el fără milă și a tras din el șeva. Din acea zi a fost singurul Ivanovici cu ochii albaștri, frații și mama lui având ochii galbeni și sticloși.  Un Ivanovici diferit. Un Ivanovici progresist. Dacă mama Ivanovici ar fi știut, ar fi făcut moarte de Gheorgos, cu mâna ei, degeaba își tăia ea sfârcurile care creșteau după fiecare naștere la loc ? Degeaba se chinuia ea să crească Ivanovici adevărați, când prin Igor trecea acum sevă de Giros? Gheorgos tremura doar la gândul ăsta. Nimeni n-avea să știe vreodată secretul lui Igor, nici măcar Igor. 

joi, 23 ianuarie 2014

Sahara



S-a născut într-o zi de marți, în toiul unei ierni ca cea din 76’. În 10 minute s-a isprăvit, în ambulanță, nici n-a apucat să intre bine pe poarta Spitalului Județean. Se grăbea să își sărbătorească triumful propriei nașteri printr-un țipat sănătos. Nu fusese un copil frumos, avea nasul un pic cam lung și avea pielea plină de bubițe mici, icter ziseseră doctorii, dar bunică-sa femeie cu frica de Dumnezeu și cu știința lumilor trecute știa mai bine. În timp bubitele trecuseră aproape cu totul. O spălau cu ceai de musețel și o ungeau apoi cu o alifie prescrisă de domnua€™ doctor Mihăilescu. Se grăbea să crească, așa cum se grăbise să iasă. Se grăbea să facă tot ce putea face un copil vioi și isteț, răsfățat de toți. Îi ziceau Coco și ei îi plăcea și se răsfața “Coco vrea un pup mare mare uite atâta de mare și făcea în aer o inimioară cu mâinile ei mici. Ei râdeau și erau toți siguri că era cel mai deștept și mai frumos copil. Bunica o căuta de păduchii, pe care îi împărțise cu țiganii cu care se juca în curtea școlii, tot bunica se juca cu ea de-a doamna învățătoare și chiar a învățat-o să scrie “mama”, “tata” și “Coco”. Se mai și supăra bunica din când în când, căci Coco avea obiceiul de a culege pietricele rotunde pe care le punea pe păturica ei și le desena cu acuarele ochii, nasul și o gură mare mare, ca să aibă loc să râdă. Bunica o certa și îi arăta păpușile frumoase, cu părul lung blond și negru, dar lui Coco nu îi plăceau păpușile, păpușile nu aveau suflet. 

Când Coco dormea, uneori bunica o privea de pe scaunul de lângă pat, unde croșeta câte un șoșon rătăcit și din când în când îi aluneca câte o lacrimă pe obraz. Într-o zi a găsit fata lipită de un zid. Vorbea și zâmbea. Ești proastă Mario proastă, asta i-ar fi zis Gheorghe saracu' dacă mai trăia, nu te mai gândi la prostii, nu influența tu cu superstițiile tale destinul fetii noastre. Era prea bătrână să nu creadă, iar fata lor se grăbea să crească.   
 
 Am venit să fur Bucureştiul
Pentru Zarnaştenii mutați în București nu exista o jignire mai mare decât să fie numiți bucureșteni. Se grăbise să ajungă în București, unde te deplasai pe sub pământ, îți luai casă și mașină  după ce deveneai corporatist și ajungeai mediu și bucureștean. Coco n-ar fi vrut să ajungă "bucureștean". Păstra Bucureștiul , o piatră albă, rotundă, culeasă de pe lângă Casa Poporului, în buzunarul de la rochia neagră de la Zara, pe care și-o luase din primul salariu, singura ei rochie de la Zara și îl scotea la plimbare abia seara când pleca de la birou. În timp s-a îndrăgostit. Iubicul i-a luat o bicicletă de oraș, să se vadă diferența între Coco și Nicole. Dintre toate părțile Bucureștiului pe care Coco și le adăuga la colecție, cel mai mult îi plăcea zona veche. Se dădea jos de pe bicicletă și seara lângă zidurile vechi pline de graffiti din Centrul Vechi, începea cu genuncii pe care îi lipea de o piatră roșie, apoi continua cu picioarele, burtica și pieptul. Se lipea cu totul de zid, urechea stângă era obișnuită cu zidul din Centrul Vechi, de lângă Sahara. Recunoștea fiecare tremur, fiecare șoaptă. Aici  Coco se regăsea. Nicole nu. Ei îi era teamă.  

Trebuia să plece cât mai repede spre Zărnești. Iubi nu putea veni, n-auzise exact răspunsul, ceva de birou, ședința iubi ședință importantă. Sunt sigur că o să fie totul bine. Sună-mă când ajungi. Coborî din bloc se urcă pe bicicletă și porni spre Sahara. Era sâmbătă la prânz. Se lipi grăbită de zidul ei. Și-ar fi dorit să plângă, dar nu putea în schimb începu să țipe. Nu părea să o audă cineva. Nu știa cât timp a trecut când în sfârșit  a încercat să se desprindă de zid. N-a reușit. Și-a dat curând seama că textura zidului se schimbase,nu mai era tare ci părea de gelatină, o gelatină cărămizie. Și-a înfipt degetul mare de la mâna dreaptă în gelatină și o senzație de greață și amețeală a cuprins-o. Nu părea să aibă incontro. A respirat adânc, apoi ținându-și respirația cum făcea când se întrecea, cu vărul Ionel demult, în alt timp. Intră cu totul în zid. 
 
Iubicul a anunțat poliția. Nimeni n-a observat ca pe zidul de lângă Sahara scria simplu “A venit și ziua în care am furat Bucureştiul"

duminică, 12 ianuarie 2014

Fundu Părului, Comuna Ungureni

Am luat căruța lu' socră-miu și am plecat pe la 16.00 așa, că până ajungeam în sat ne lua vreo 4 ore de mers. Petrică a tras un pui de somn și eu am stat la taclale cu Ion.  Mare om Ion a lu' Borogan, bărbat frumos cu umeri lați și cu dinți ca de cal. Erau legende în cartier că putea să prindă în gură, în dinți o masă cu patru picioare și să o și ridice  Era un bărbat bine făcut la cei 24 de ani ai lui și se hotărâse să se însoare. Îi căzuse cu tronc Gheorghița, prietena mea din satul în care mă născusem. Sinceră să fiu nu prea am înțeles de ce. Gheorghița era tăcută și nu îi prea plăcea lumea, nu îi plăcea nici dansul și nici rochiile frumoase. Ea era numai cu munca. Nici învățată nu era că n-o lăsase taică-su Bațoiu să învețe, zicea că nu îi face bine la piele. Adevărul e de ce să mânii pe Dumnezeu, avea Gheorghița o piele frumoasă, măslinie și niște ochi negri și mari de uneori dacă te uitai atent în ei aveai senzația că se deschide irisul ca o gură de rechin și urmează să te înhațe. Pe mine mă speria, dar se pare că pe bărbați nu, pe Ion sigur nu, pe bărbatul ăsta nu l-ar speria nimic. Ah ce mi-aș dori să fi semănat și Petrică cu el. Sunt ei prieteni de copii, căci vorba aceea au supt de la același piept, tanti Mărioara l-a crescut pe Petre că și cum ar fi fost al ei, însă bărbați mai diferiți nici că s-a pomenit, unu-i zi altu-i noapte și necazu-mi-e că-l meu e noapte. Petrică a fost mereu bolnăvicios și slăbănog, pe cand Ion nu cred să fii fost vreo zi în viața lui bolnav. Petrică e calm, pe când Ion când se enervează nimic nu îi stă în cale, cred că e în stare să facă moarte de om și ar putea cu ușurință, la ce bărbat este.

 N-a durat mult călătoria. Nu-l văzusem niciodată așa, era emoționat. Aveam planul bine făcut
 « Marițo te luăm cu noi, dar tre'€ să ai grijă de Gheorghița, să nu țipe, să nu ne dea de gol » « Mă Petrică, zici că mă cunoști de ieri de azi, nu le rezolvă Marița a ta pe toate ? Las pe mine.» 
 Urma să o luăm prin surprindere când bătrânii se duceau la culcare. Dansul se ținea în centrul satului Fundul Părului, chiar lângă curtea lui Bațoiu, primarul și colac peste pupăză tocmai tată-su Gheorghiței. După ora 9 bătrânii satului se duceau la culcare și noi fetele mai aveam voie jumătate de oră să stăm, poate totuși ne făceam cu un bărbat bun, dar dup-aia mamele și mătușile veneau să ne cheme în casă, să nu radă lumea. Eu trebuia să o chem pe Gheorghița în vale, unde bărbații așteptau cu căruța pregătită. Așa a și fost. Tot timpul dansului Bațoiu și alți doi de la primărie, stătuseră pe scaun, rezemați de gard, cu pipele lor pregătite și privind flăcăii și fetele satului. Erau fete frumoase în satul meu, doar eu știu bine, că de acolo mă trag și eu. Se făcuse ceasul 9,20 când în sfârșit am putut să o chem pe Gheorghița în vale. Ea, fată cuminte cum era, nu vroia să vina, după ce m-am tot rugat, s-a învoit pentru 10 minute, că dup-aia știa ce pățea dacă nu era la timp acasă, doar era fata primarului. 

Când am ajuns în vale și a văzut căruța și mai ales l-a văzut pe Ion zâmbind, zici că a apucat-o  zbâțul și și-a ridicat fustele și a luat-o la fugă înspre deal țipând de mama focului. Ion a  ajuns-o din trei mișcări, a săltat-o ca pe un copil pe umărul lui și apoi a suit-o în căruță. Între timp Bațoiu fusese anunțat de niște muieri de prin sat că o auziseră pe Gheorghița țipând, și-a luat pușca și a venit în fugă după noi. Era săracul Bațoiu încă în izmene, dar și ăsta, bărbat adevărat. Nu îi tremura mână pe ditamai pușca aia de vânătoare. A tras un foc de avertizare zbierând » Borogane,  Borogane, întoarce-te băiete, de nu îți pun mațele la borcane. Toată iarna mă încălzesc și nici gând să te lovesc, doar un foc am să trag și ești lat la mine în prag.» Așa era Bațoiu ăsta, toată lumea în sat îl știa pentru talentul lui de a vorbi în rime, mai ales când îl suparaseși cu ceva.  

Începusem să mă tem, mă codeam și îl rugam pe Petrică să oprim, dar Petrică nu ieșea din vorba lu Ion. Dacă Ion ne-a zis "aleargă caii ăștia până și-or scoate sufletul pe drum", păi Petrică și cu mine, forțată mai mult, am început să îi alergăm. Bațoiu a mai tras un foc. L-a lovit pe Petrică al meu în picior. Petrică zbiera, eu plângeam pe lângă el, înnebunită, în căruță, îl luasem pe Ion de mână și îl rugam, îl imploram să oprească, dar nimica. N-a vrut el și n-a vrut. Petrică cu ultimele puteri înainte să leșine mi-a zis « Taci femeie, taci » că normal doar așa știe el să îmi vorbească, mie femeie cum n-ar fi trebuit vreodată să vadă el, dar asta e altă poveste. 


Parcă îl văd aievea pe Ion cum cu o mână o ținea pe Gheorghița care îl mușca și se tot zvârcolea, deși apucase să o lege, cu o mână conducea căruța. Eu îl rugasem să ne oprim la spital acolo lângă piața Ferentari. Nici gând, ne-am dus direct acasă la tanti Mărioara. Femeia cu mintea acasă și-a dat seama imediat despre ce e vorba. A dus-o pe Gheorghița în casă, a dezlegat-o și i-a dat apă, dar Gheorghița nu mai reacționa, era ca moartă. A încuiat-o apoi în cameră cu sora lu’ Ion,  Ana, care se temea de singurătate și întuneric așa că a fost foarte fericită să aibă o tovarășa de vorbă, asta până când și-a dat seama că Gheorghița n-avea de gând să scoată un sunet. Se zice că a vorbit după ce a luat-o Ion prima data. Atunci și-a dat seama că nu mai are nici o scăpare. Avea să fie nevasta lui Ion Borogan. 

Așa o fi vrut Dumnezeu, nici eu și nici ea nu știam de ce ar vrea Dumnezeu așa ceva, dar cine suntem noi să punem întrebări dintr-astea ? Petrică ? Pe Petrica  l-a făcut bine tanti Mărioara. Bine atât cât se poate că până în ziua de azi mai șchioapătă cu piciorul ăla. Îi place să povestească el întâmplarea, dar niciodată nu o zice cum trebuie și tot eu săraca de mine, trebuie să o spun de la capăt ca să înțeleagă tot omul ceva.  

luni, 6 ianuarie 2014

Cu patru colturi si o inima de argint



Când eram mică, aveam patru colțuri și o inimă de argint, nu de aur ca a fraților mei. O mătușă din partea mamei m-a măritat bine, cu vărul regelui, mai mare înțelept peste tărâmul de Miazănoapte. Înțelept, dar bătrân și rău. În noaptea nunții noastre mi-a rupt colțurile, tot în noaptea aceea a murit, fără să îl ating. A murit de emoție au zis doctorii, dar nimeni nu i-a crezut. Așa am rămas și văduvă și fără colțuri. 

Eram sigură că cel puțin 200 de ani n-avea să mă mai ia nimeni și cine i-ar condamna, cine ar vrea una schilodită și văduvă fără copii? Ei bine m-am înșelat, chiar fratele mai mic al regelui m-a luat concubină, nu nevastă, ar fi fost rușine să ia de nevastă pe cea ce i-a fost nevastă mai marelui văr. În prima seară am dormit pe ceruri separate, era de înțeles, petrecuse toată noaptea, îi era frig și era și luat puțin, eu nu m-am supărat, doar era un mire adevărat. A doua seară a murit. Am jelit cu femeile din sat. M-am închis în lactee și m-am rugat să îmi ia stralucirea, să mă ia cu el.  Nimic. La înmormântare l-am cunoscut pe Soare, apoi vreo 3 ani am stat pe cerul Sibielului, în ținutul cel mai rece al Grănicerilor din Sud. A trecut pe acolo Leila mai marea preoteasă a regelui. M-a văzut și i-a zis ceva paznicului ei. A doua zi fusesem răpită și trimisă pe cerurile despicate ale regelui, unde stelele sunt pescuite de pe cer și duse în templul Soarelui. Apoi nimeni nu știe ce pățesc. Babele spun că sunt aruncate în mări sau că li se suge strălucirea aurie și rămân sterile, apoi se fac preotese, ca Leila. Nu era rău să fii preoteasă, o preoteasă la curtea Soarelui era urâtă de toți, dar respectată. Ele alegeau stelele ce aveau să fie sacrificate. Leila alegea foarte rar, însă ce semn al dracului era că mă alesese chiar pe mine. 

Soarele se pare că uita cum a fost zămislit de o stea prinsă in navod, cum mamă-sa a murit chiar între firele de nailon si cum el s-a rănit prins tot între firele de nailon până ce solzii s-au desprins de pe trup și a rămas gol în fața marei preotese Leila. Ea l-a crescut și l-a ajutat sa cucerească cerurile de Miază-noapte. Restul au îngenunchiat de bună voie. Înainte să ajung  în plasă o priveam pe Mai Marea Preoteasă și nu mi-o imaginam bătrână sau copilă. Ea fusese probabil mereu așa, un pic mai rece decât restul. O stea nemuritoare, cea la care muritorii se roagă pentru dorințe și care o data la 100 de ani implinește una. 

Am stat și eu în plasă vreo doi ani. Mă împrietenisem cu celelalte stele; niciuna nu înțelegea boala mea. Poate mi se trage de la inima mea de argint. Aș smulge-o dacă aș avea gheare, dar nu am! A venit și rândul meu. M-au extras cu un clește ca pe o stea de rând. La început am alunecat. Nu aveam colțuri de care să apuce. Apoi m-au prins de mijloc și m-au tras repede. M-au dus în tunelul regelui și mi-au scos unul câte unul solzii aurii. Leila mă observa cu atenție. Când au ajuns la solzii din dreptul inimii, pescarii au descoperit o sferă, nu aurie, ci albă. Sfera m-a înconjurat, iar când pescarii m-au privit în ochi s-au izbit de cer și au căzut. Leila râdea. Atunci a apărut el, Regele Cerurilor. M-a recunoscut.

-          Cumnată

-          Mai Mare Rege al Tărâmurilor de Miază Noapte și dincolo de ele, te salut

Îngenunchez și Sfera se lasă și ea la picioarele noastre. El îmi zâmbește iar Leila iese din tunel. El îmi atinge mijlocul rănit de cleștele pescarilor. Mă gâdilă. Sfera se ridică deasupra amândurora apoi intră în mine de sus în jos, dureros și lent. Soarele mă obligă să stau nemișcată. Îi mușc ochii și-i sar ca niște mingiuțe de ping-pong din orbite. Nu pare să îl doară. Sfera explodează înăuntru-mi. Soarele nu se mișcă din marea de lumină albă ce-l cuprinde și pe el. Leșin. Mă trezesc pe un cer negru. Sfera mea clipocește. Îl aștept pe Rege.