sâmbătă, 21 iunie 2014

Procesul Morbus



Nu vă puteți omorî propriul bunic.  Nu vă accept cazul pentru că nu aveți nici o șansă să câștigați procesul. Până la Radu Costache toți o refuzaseră .În ziua procesului Mia optă pentru o bluză bej de mătase și o fustă neagră până la genunchi. Nu avea decât 18 de ani, însă trebuia să pară de 30. 
Latina și istoria fuseseră mereu punctele ei forte. În clasa a 11-a câștigase olimpiada națională la Istorie. În același an bunicul, care îi și era profesor de istorie fusese diagnosticat cu așa zisă boală a uitării. Nimeni nu știa cum să reacționeze. Bunicul avea 65 de ani si era perfect sănătos. O crescuse de la 10 ani, când părinții ei plecaseră în Italia, "sa ne ajungem și noi ca altii”. Mia a citit tot ce se putea legat de boală. Au vorbit cu cei mai buni medici neurologi chiar și cu psihologi. a€"Trebuie să vă țineți bunicul ocupat. Să își folosească creierul. El mereu și-a folosit creierul. Cum a putut dezvolta boala asta? Nu vă pot răspunde. Nu stim”. Mereu același răspuns.
În primul an schimbările nu au fost mari.  Începuse să se încurce în date de naștere sau zile ale săptămânii, dar lucrurile importante le ținea minte.  Pentru a-l ajuta să își mențină mintea ocupată, Mia juca șah cu el în fiecare seară, asta până când a luat regina de negru în mână și n-a știut  ce să facă cu ea.  A aruncat-o după pat și a decretat că era cel mai prost joc din lume. De ce mă oblige Maria? De ce mă obligi mereu să fac numai ce vrei tu? Bunicule Mia sunt. Maria a murit. Maria a murit demult.  
 Sâmbătă era ziua în care se jucau de-a istoria. Cum se întorcea de la meditațiile la matematică îi punea întrebări cheie despre momente istorice de cotitura naționale sau mondiale, n-avea importanță căci profesorul Capanescu era o adevărată enciclopedie. Nu crezuse că bunicul ei va uita vreodată anul bătăliei de la Rovine.  În acea seară și-a sunat părinții. 
 În puținul timp pe care nu îl petrecea la școală, cu bunicu’ sau învățând pentru admitere, Mia se oferise voluntar la azilul de bătrân Armonia 2, din sectorul 1 căci era și aproape de casă. Acolo a întâlnit-o pe doamna Ioana. Era în ultimul stadiul când a cunoscut-o. Degradarea era vizibilă de la o săptămâna la alta. Era violentă, nu mai știa să mănânce, nu își mai dădea seama când avea nevoie la toaletă, vorbea, dar vorbea într-o limbă necunoscută care îi aducea aminte de gânguritul bebelușilor și nu își mai aducea aminte nimic. Istoria ei de om se ștersese cum o ștergeau infirmierele la fund cu o cârpă roșie în fiecare seară. Abia atunci Mia a înțeles ce era cu această boală. Era cel mai cumplit lucru care I se putea întâmpla unui om. Viu fiind, să uiți absolut tot ce ai trăit până atunci. Era ca o bomb ape care cineva din nu știa ce motiv o pusese în sufletul bunicului ei și când detona, miile de bucățele de ieri și de acum 20 de ani, toate se împrăștiau nimeni nu știa unde.
"Mia tu ai avantajul miilor de ani din urmă, ai la dispoziție o bancă de cunoaștere nelimitată și toate greșelile notate vreodată, ale oamenilor dinaintea ta. Mia tu ești începutul unui început." așa îi zicea bunicul când era copil și era tristă
La un timp după ce au ajuns acasă părinții Miei au vrut să îl închidă la Armonia. Acolo îi e mai bine, acolo are ajutor specializat. Nicăieri nu îi e mai bine. Mai bine nu mai există din acest punct încolo. 
 A luat hotărârea imediat dup-aceea. Bunicu încă își amintea de copilăria lui, de Măria, de soția lui, de fiicele lui. Erau amintiri de cretă, dar erau acolo undeva și încă râdea la ele. 
Problema era că nu numai că vroia să îl omoare, dar vroia să poată fii omorâți toate doamnele ioana și toți bunicii din lume, care treceau prin asta. La diagnosticare să semneze un formular, după ce aflau absolut toate detaliile bolii “Optati pentru eutanasiere prin injectarea cu otravă? Da/ Nu”  Îl cunoscuse pe Radu Costache la ziua unei mătuși dar uitase complet de existența lui. Și-a dat seama că îl știa când a intrat în cabinetul lui și l-a văzut în spatele biroului. 
 Te cunosc de undeva, cea mai ridicolă replică pe care ar fi putut-o da în acel moment
 Radu îi zâmbi și o invită să îi povestească care este problema. Avea bani, căci părinții ei îi făcuseră un fond special, pe care ea îl supranumise – a.k.a părinte. Cand le-a explicat gluma casierele de la bancă au ras cu jumătate de gură. Acum în sfârșit avea să îi folosească la ceva cu adevărat important. 
 Marele profesor universitar, Capanescu Mihai, a murit în miezul zilei de 30 Aprilie, din cauze necunoscute, chiar in miezul procesului Morbus, cum il numise presa.

Zargan Colectiv



-          Elena  s-a trezit cu un singur gând: Mâncarea de Măsline cu Pește. O combinație între o mâncare chinezească pe care o învățase de la WengLi și mâncarea  ei preferată. Avea caietul cu rețete, cumpărase chiar zilele trecute o oala mare de la Morisons și îi mulțumi în gând mamei ei că îi strecură pe furiș în bagaj și doua linguri de lemn.  Weng Li o aștepta deja  în bucătărie. 

-            Fetele  se mutaseră împreună într-un studio în campusul universitar din Coventry. Li se păruse o idee bună să locuiască într-un campus universitar, deși ele terminaseră de un an facultatea. In campus se și cunoscuseră, la un atelier de gatit. 
-          Este totul in regula? (Is everything alright? )
Elena preferă inițial să nu răspundă. Își întoarse privirea spre fereastră către terenul de tenis din spatele căminului. Se simțea singură. Prietenii chinezi ai lui Weng LI erau interesanți, dar de multe ori nu se simțea în largul ei când erau prin preajmă. Facultatea pe care tocmai o terminase nu reprezenta nici un interes pentru ea. N-avea de gând să profeseze. Încă de când venise în Coventry cu excepția lui Weng Li nu găsise nimic care să o facă să se simtă ca acasă. Și chiar încercase. Își cumpărase tot ce acasă nu o lăsau ai ei să își ia. Toate junk-food-urile imaginabile și poate inimaginabile, căci fusese de multe ori cu WengLi în Fastfood-uri chinezești. 
-       Nu ești în apele tale? Ea s-a chinuit să rostească în românește  expresia pe care o învățase cu greu în anul ce trecuse. 
 -      Weng Li știi doar că sunt îngândurata, nu îmi găsesc locul. (I am fine/ dona€™t worry) 
 -      Nu pari să te simți bine din moment ce ai uitat de Zargan. Asta este acum. Mâncăm din nou doar Românește zise Weng Li în timp ce puse ceapa la călit. (You don’t seem alright. You forgot the Zargan. Anyway we will eat Romanian. Again) 
 Elena se apropie de chinezoaică și cu lingura de lemn îi mângâie pulpa dezgolită.  
 -      Mai întâi vreau să gust din tine ca dintr-un platou de fructe de mare. (I want to feel  you like a sea food platter) 
 Sfârșit 1 (*cel colectiv) 
 Elena luă ultima înghițitură. Știa ea de ce nu cumpărase Zărganul. 
  Sfarsit 2
Fețele se întinseseră pe masă din bucătărie, peste limbă crudă, măslinele de pe tocător și sosul lui WengLi special făcut pentru delicatesa. Elena bagă un deget în sos și cu celălalt îi mângâia lobul urechii în timp ce o săruta pasional pe chinezoaică. Amândouă detectară un miros puternic de gaz. 
 -N-ai stins focul? Întreba Elena în românește când văzu focul ce se ridica insistent peste dulapul de deasupra aragazului. Weng Li strigă ceva pe chinezește. Elena aruncă apa peste foc. Focul se înteți și mai tare. De ce nu mă ajuți? 
 
 ç©é.  (we will die) Doar atât repeta în chineză.  Weng Li plângea în hohote fără să se miște.

* Creat prin aportul participantilor la cursul de povestiri de vara, in vama.

Presul Constantinei



Mirel, băiat cuminte cu frică de Dumnezeu, dar cu mintea scurtă și îngălbenită căci stătea toată ziua cu ochii  în  soare s-a îndrăgostit luna trecuta de Constantina, fiică lui Cornel, fiul lui Nea Petrică, care fusese fînul Bunicului lui Mirel, deci pentru Mirel totul avea un sens. Constantina, femeie cu nasul lung și ochii mici, pistrui mari ce păreau mai degrabă bășici pe față ei grăsună și buze subțiri era considerată fată bătrână deja . Începuse să crească șoricei de casă, pentru că pisicile I se păreau  demodate în timp ce șoricei erau diferiți, spuneau altceva despre ea și nu miau.
In cele 3 ore de cand s-a trezit Mirel, cu gandul la Constantina  a continuat să conducă oamenii pe străzile încurcate ale Bombinului. Era unul dintre cei mai buni șoferi de preș. Avea prestanță și era prostuț, de aceea celorlalți șoferi de preș le era frică de el. Cine este prostovan, are mușchi până la cer și sare repede la bătaie? Toți râdeau și se distrau pe seama lui, dar toți îi știau de frică așa că de fiecare dată când Mirel avea de făcut un traseu mai complicat fie Stanopolis fie celălalt frate Ghioaca îi săreau în ajutor îi făceau traseul și uneori chiar îl invitau pe preșul lor și îl duceau să vadă cu ochii lui drumul. Mirel era tare mulțumit ca șofer de preș. Trăgea preșul zi de zi până când într-o zi a dus-o cu preșul chiar pe Constantina până la piață. Constantina femeie cu judecată și cu simțuri ascunse a simțit imediat carnea slabă a lui Mirel și l-a invitat la ceai.
 De acolo totul a fost poveste. O poveste în care Mirel a renunțat să mai ducă oamenii cu preșul și s-a apucat de crescut șoricei.

Tarpanul


Am întârziat 10 minute. M-a ținut doamna mai mult. N-am putut să plec mai repede. M-a ținut să îl conjug pe Etre. Fug. Mă împiedic. Cad și îmi rup în genunchi pantalonii de școală. Sunt un copil rău. Ar trebui să mă rog dar nu pot să și alerg și să mă și rog. Și dacă mă opresc? Atunci sunt un copil și mai rău. Mă doare genunchiul și plâng puțin, dar nu mă opresc. Trebuie să ajung acasă. Inainte să intru pe poartă  îmi trag sufletul. Ridic ochii spre casa din spatele gardului. E la fereastră. Zâmbește. Intru. 
Autostradă. Patru dup-amiază. Târziu. Apăs cu putere accelerația. Mașina mă ține. Îmi amintesc de Dacia pe care o conduceam prin Predeal pe la 20 de ani. O chemă gigi că pe curva la care fusesem cu o seară înainte să o cumpăr. Îmi plăcea gigi. A vandut-o Mama Lena cum a avut ocazia.
Am parcat pe stradă căci în curte nu se putea intra, erau buruieni de 1 metru ce puseseră stăpânire pe tot. Erau frumoase. Îmi făceam când eram mic un fel de adăpost în spatele casei, din ele, fără pod.
Am mancat ca de obicei si după masă m-a luat de mână. Am stat așa o vreme. Apoi s-a ridicat cu greu, avea aproape 120 kg. Si-a târât cu greu picioarele până în bucătărie. Mi-a adus cornulețe. Nu vroiam. Ea a insistat. Eu am cedat. Mi-am întors capul spre geam, privind buruienile din fața casei.   
Când eram mic uneori prindeam ocazia si îl scuipam repede pe geam. O dată m-a prins. M-a trimis direct în pod.
In pod mă  așezam în genunchi. În fața mea era măsuța de rugăciuni, pe ea biblia și o vază în care erau florile galbene pe care le cumpăram dimineața de la piața de lângă școală. Sub masă era coșul in care erau instrumentele. Sprijinit de un stâlp de lemn, in fata mesei era și un tablou vechi, pe care Mama Lena îl acoperea cu un cearceaf alb iar eu de fiecare dată îl descopeream. Știam că fusese al mamei. Probabil singurul obiect de al ei pe care nu l-a aruncat. Erau trei cai salbatici. Daca o gaseam in toane bune mă lasa să mă uit la el în timp ce ea scotea instrumentele din coș și le aranja cu grija, dupa marime. Mai mici, mai mari, dar toate foarte colorate. Le vopsisem împreună caci doar erau jucariile noastre. Să fie mov. Să fie roșii. Să fie albastre. Mov.Roșu.Albastru. Eu.
Drumul de la taburetul din bucătărie până la scările de lemn care duceau spre pod este mereu la fel de lung. De cativa ani Mama Lena nu mai poate urca. Ma asteapta langa scari. Asculta fiecare lovitura, uneori se roaga. O dată mi s-a părut că o aud râzând. 
Mi-am adus aminte de aceasta data de tablou. Pot să îl iau eu? N-a zis nimic. L-am luat. Când am ajuns la mașină m-am blocat. Imi purtam caii salbatici pe brat, dar ce sa fac cu ei?
Am pornit pe jos, cu el în brațe și am mers fara scop. M-am oprit abia într-un gang de lângă gară. Eram eu și un bețivan pe care îl blestema Mama Lena din când în când pentru toate păcatele pe care le lăsase omul ăsta pe lume.  I-am dat lui tabloul. Mi-a multumit din ochi.
Acolo în gang bețivul, tabloul și Eu.Negru.Înalt. Bot de Cal alb. Coadă. Propria mea coadă de cal.  
Roșu.Mov.Albastru. Calul mamei mele, desălbaticit.

Crinul Galben

Petronela  Murgu fusese iubita tatei in liceu. Am cunoscut-o acum 10 ani, într-o dimineață cand venise la mama la cafea, ele erau prietene. Era perfectă. Experimentată. Nu frumoasă, dar fermecătoare. Cel mai important - știa de glumă. Se întâmpla în anul în care am picat admiterea. Ne întâlneam în apartamentul ei din Pieptănari. Ea dormea în furou chiar și iarna și îmi dansa înainte de culcare. În tinerețe fusese balerină. A  ținut povestea  două luni. A fost fix doza perfectă de bărbăție incipientă, dans și futai antemenopauzic. 
Acum doi ani m-a sunat și mi-a vorbit ca și cum ne-am fi auzit doar cu cateva zile in urma. M-a întrebat dacă mai are tata măcelăria de la Piața Ferentari. I-am zis că da. Atunci vreau neapărat să ne vedem. A ramas stabilit să vina la mine la birou, eram șef de echipă la MC-ul de la Unirea.
Eu tot un Big Mac, ea tot un Mac Puișor. Mi-a explicat care era planul ei - vroia să deschidă un teatru pentru adulți.  Singura ei problemă era lipsa de spațiu și în plus avea nevoie de un partener care  să se ocupe de toate aspectele logistice ale businessului. Afacerea propusa era simplă, în cameră aceea din spatele măcelăriei avea să fie scena. Biroul nostru chiar lângă scenă.  Nimeni nu și-ar putea imagina că Măcelarul Mitică, adică taică-meu care era mai cinstit ca un câine, s-ar putea implica în astfel de afaceri, mai ales ținând cont că era prieten cu toți polițiștii din sector.  Am avut o singură întrebare- nu înțelegeam ce este acest teatru pentru adulți. A râs scurt. “Tot un copil cu puța mare ai rămas Jimmi”.  Mi-a explicat cum avea ea câteva fete în trupa de balet pe care o conducea care ar fi vrut să fie actrițele noastre, pentru o anumită sumă bineînțeles. Vorbeam de o afacere de ordinul sutelor de mii de euro totuși. Ele aduceau și băieții, iar de scenariu se ocupa Petronela. Mi-a întins un bilețel pe care desenase un crin galben.  Să fii sigur că avem niște flyere, căci tot tu te ocupi și de promovare.
In fiecare seara in spatele macelariei erau adevarate razboaie intre clanurile de tigani in timp ce inauntru fetele noastre dansau un Gisselle modern. Erau imbracate  in tutuuri negre si atat. Insistase Petronela sa le imbracam astfel, “Arta ramane arta in orice debara” mi-a spus ea cand am incercat sa o fac sa renunte la idee. Aveam o scena improvizata, pe care  o cumparasem de la un teatru in paragina din centru vechi cu 5 milioane, m-am imprumutat la tata, i-am zis ca pentru un curs de scriere. Cea mai mare cheltuiala a fost cu doamnele de la curatenie, pe care le plateam dublu caci eram constienti ca ele fac cea mai grea munca .  Alt aspect important era securitatea, am angajat doi foști colegi de generală care printre altele fuseseră închiși pentru tâlhărie, dar în care aveam toată încrederea, căci în Ferentari cumetrii între ei nu se fură. În câteva luni am pregătit locul, i-am zis lui tata că mă apuc de scris și am nevoie de o sală mare doar a mea, în care să îmi găsesc muza. Chiar el s-a oferit să îmi dea camera din spatele măcelăriei. Bine că publicul nostru era format din șoferii de taxi și muncitorii necalificați căci nu îmi imaginam altfel de oameni traversând măcelăria, trecând pe lângă hălcile de carne crudă pentru a ajunge în sala de dans. Intrau fetele pe scenă într-un vârtej de forme pline, în formație de V, iar băieții ce aveau doar un maieu negru pe ei le săltau cu o mână deasupra umerilor și cu degetul mijlociu de la cealaltă le penetrau încet, aproape tandru. Petronela insistase pe pașii de coregrafie: 1. ritmic la inceput 2. greoi, inclusiv la nivel de respirație, mișcări, zgomote 3. abia la final profund animalic. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării,ea se ocupă de tot și părea că fusese menită pentru asta
Nu era scandalizată de clienții noștrii, din contra cu unii chiar se împrietenise. Inițial crezusem că va fi greu să găsesc clienți, îmi imaginasem că mirosul de carne crudă avea să îi inhibe, dar păreau să facă abstracție, bărbate de toate vârstele, ejaculau în pantaloni, unii își dădeau pantalonii jos și ținteau scena, alții doar priveau pierduți spre micile balerine din Măcelăria de la Piața Ferentari. Nu numai că n-a fost o problemă racolarea clienților, dar în câteva luni aveam clienți fideli și a trebuit să pun la punct un adevărat sistem de exclusivitate: toți veneau prin recomandări și toți trebuiau să plătească un abonament de 100 de lei. 
Regula de selecție a actorilor era simplă, să fie majori și să fie volubili. Din mâinile Petronelei ieșeau apoi artiștii. Pe băieți îi selectam eu, iar pe fete ea, că să nu intervină subiectivitatea. Asta până într-o zi când mi l-a prezentat pe Jean, un țigănuș cu ochii albaștri, creț și mic de statură, cred că avea doar 1.65. Îl întâlnise pe Jean printr-un prieten comun și mi-a declarat fără echivoc că o să îl angajăm.  Mi s-a părut ciudat, însă cum ea era capul întregii afaceri și avea un fler în a-și alege dansatorii nu m-am opus.  Pentru prima dată de când deschisesem Crinul m-am trezit cu reclamații de la fete. Era dur și le trata ca pe niște vaci dimineața, înainte de muls. Nici una nu vroia să îi fie parteneră.
 I-ați spus și doamnei? Madame nu ne mai aude mi-a răspuns una din ele privindu-și unghiile negre de la picioare
Am încercat să vorbesc cu Petronela despre el, dar n-a vrut să audă. E un artist. Nici nu îți dai seama Jimmi ce mult semănați voi doi. Este cel mai bun de până acum. 
 M-am dus la el acasă. I-am luat și pe Marin și Marinus de la securitate cu mine. Stătea aproape de măcelărie, pe strada Tufelor nr 30, aproape de școala mea generală.  Am fost la barul de pe Trompetului, eu am comandat o bere si el o palinca. L-am rugat să renunțe la Crinul Galben.  I-am oferit o sumă mare de bani, mai mulți decât mă gândisem inițial. S-a enervat. A sărit cu mâna la gâtul meu, deși eram mult mai înalt ca el. Marin și Marinus l-au imobilizat imediat și l-au scos apoi în șuturi din bar. După câteva șiruri de înjurături de mamă s-a liniștit și a acceptat bani. 
 În aceeași  seară când am ajuns acasă, în bucătărie mama plângea în hohote iar tata foarte serios m-a luat la o discutie ca intre barbati. Cand am ajuns in camera din spate cat mai departe de bucatarie mi-a tras un pumn in stomac, tata facuse box in tinerete “Petronela, ce mai femeie, tata! Ce mai femeie! N-am povestit niciodata nimanui ce ma facea sa fac in liceu, in sala de sport. Numai cand ma gandesc ma trec  fiorii.”