sâmbătă, 21 decembrie 2013

Reflexia Coliviei



Era fericită că scăpase. Fericită și egoistă. Nu s-ar fi așteptat să numere minutele petrecute în casa surorii ei, proaspăt divorțată. Aura a luat-o razna complet se gândea Mia, grăbind pașii spre mașină. 
 Nimeni nu se aștepta la asta. Terminase  prima facultatea de Drept, fusese admisă fără probleme în cadrul cabinetului de avocatură Năstase and Co. Aura  se lăsase  de fumat pentru că așa a vrut ea, într-o zi oarecare, cum s-a și apucat. S-a măritat într-o zi de vară cu cel mai frumos și mai de success arhitect din București, Edi Tudor, pentru că așa a vrut ea. 
 În primii ani de căsătorie, înainte să se nască Marius  se duceau des la petreceri, luau masa în oraș iar în weekend obligatoriu la teatru. Se distrau. Apoi când bebele a trecut pragul uterului său, în Aura ceva s-a rupt. 
Nu vroia să lase pe nimeni să vadă copilul. Ajunsese să o pună pe tanti Maria să spele podelele la interval de o oră, apoi jumătate de oră. La un moment dat eforturile lui tanti Maria i s-au părut inutile și a concediat-o.  
 A început să se ocupe ea de curățenia în casă. Spăla podelele cu o putere și o dedicație extraordinară, spăla wc-urile și cada, până și copilul îl spăla de două ori pe zi.  Pe la 1 an Marius  a făcut o formă ușoară de pneumonie, apoi a dat în astm. Edi a încercat să pună piciorul în prag. I-a interzis să îl mai spele atât de des. Aura era convinsă că Marius se îmbolnăvise cum și tatăl ei se îmbolnaăvise cu ani în urmă, de la bacteriile din jur; își imagina microbii plimbându-se pe buricele degețelelor lui mici și perfecte, sus spre umeri, apoi coborând spre buricul ușor proeminent. Nu putea suporta gândul acesta. În timpul zilei, când Edi nu era acasă continua să îl spele -  mâinile de trei ori, picioarele de 4 ori, capul o data, apoi restul.  Îi punea copilului mănuși de platic și se supăra pe el când le dădea jos. Se supăra și îl trimitea în camera lui.Copilul plângea acolo singur. Ea intra din 2 în 2 ore să îl spele pe față și pe mâini și pe picioare. Se spăla ea însăși de zeci de ori pe zi
Cand Edi i-a cerut divortul, n-a avut nici o reactie. N-avea timp sa se gandeasca la asta. Trebuia sa curete totul sa nu ramana nici o urma a sotului ei acolo in casa. I-a ars hainele in cada. A dezinfectat sifonierul. Tot ce i-a mai ramas barbatului, racheta de tenis, niste acte de la birou si trusa de mecanic,  le-a pus intr-o cutie si I le-a trimis la birou, cu un bilet “Cam multi germeni ai lasat in urma ta”.
Când a primit cutia a aruncat-o într-un colț. Biletul l-a rupt în bucățele mici. S-a așezat la birou cu mâinile în poală. Își lăsase copilul în casa aceea și fugise. Era îngrozit. Ea îi săpase în suflet până ce scosese de acolo cele mai mari defecte, cele mai rele stări, tot rahatul ce îl făcea pe el neomul acesta. Marele arhitect ce dusese o viață perfectă, ce văzuse lumea și avea un salariu de 5-6 cifre, nimeni nu știa exact cât, era redus la o cutie de carton și un bilet. După un timp și-a sunat avocatul. Aveau să o declare nebună. Problema era ca puteau apela la un singur martor. De ce l-ar ajuta? El până la urmă era un străin.
-               Trebuie să vorbim. E foarte important. M-a sunat avocatul lui Edi. 
 -              Nu. N-am timp. Sunt ocupată și Marius știi cum e Marius.
 -              Te rog. Știi că n-aș insista dacă n-ar fi urgent. 
 -              Bine, însă știi care sunt condițiile mele a€“ faci baie în casa mea, cu buretele meu și șamponul pe care ți-l dau eu. Te ștergi pe mâini cu oțet alb și bicarbonat. După ce faci baie porți în permanență mănușile albastre. Nu îl atingi pe Marius. 
 -              Cum vrei. E casă ta. Vin diseară direct de la studiu.
 -              Nu înțeleg de ce nu demisionezi. Din banii lăsați de ai nostril ai putea trăi foarte bine. 
 -              Îmi place să compun. Ți-am zis de atâtea ori. Nu vreau să mai discutăm despre asta. 
 -              Bine. Ne vedem diseară. Te rog să nu vii cu mijloacele  de transport în comun. Te rog mult. 
 -              Da sormeo bine. 
Aură era agitată. Nu se putea concentra la discuție. Se spăla pe mâini o data la 5 minute. 
 -      Știi că mă spăl pe mâini cam de 100 de ori pe zi. Așa trebuie. Încerc să îl spăl sip e Marius, dar nu e cuminte deloc. Nu e. El plânge mereu. Și se îmbolnăvește tot timpul. E normal,  totuși suntem înconjurați de bacterii. Nu îl mai las să umble în toată casa. Îl țin doar în camera lui și în baie.
 -      Are 4 ani. Copilul vrea să se joace. Măcar  din când în când te joci cu el ? 
 -      Dacă tu ai senzația că toată ziua stau și nu fac nimic te înșeli. Am foarte multă treabă. Cine crezi că ține casa asta într-o stare decentă? Zic decentă că praful se pune imediat, indiferent cât aș freca.  Am și dat toate electronicele la săraci a€“ laptopurile păstrează în tastatură o cantitate enormă de microbi, bacterii și pur și simplu mult praf. Nu le puteam păstra. Plușurile lui Marius erau toate pline de praf. Le-am aruncat și pe-alea. 
 -      Ai aruncat jucăriile copilului? 
 -      Ah nu eu, l-am pus pe el. Trebuie să învețe să se apere singur. 
 -       Aura, dar e un copil are nevoie să se joace. Cum crește altfel? 
 -      Hai că începi să mă enervezi.  Nu mă mai lua cu lecții de a€œcum să fii parinte”, tu care n-ai copii și după cum merge treaba nici n-ai să ai vreodată. 
 Mia se uită în jos. Îi dădură lacrimile. Uterul ei retrovers și infantil. Aura fusese cu ea acolo, o ținuse de mână când doctora îi dăduse vestea. 
 -      Mă duc sa il văd pe Marius. 
  Îl găsi pe copil în camera lui. Era cocoțat în vârful patului. Mânuțele lui grase erau prinse de manusi. Era palid și tușea. Avea inhalatorul pe noptiera de lângă pat.
 -      Ce face cel mai frumos băiețel din lume? 
 Marius dădu din umeri. Mia închide ușă dormitorului. Se apropie de copil și îl săruta. 
 -      N-ai voie. Te spun. 
 -      De ce să mă spui? Dacă mi-e drag de tine? Te văd atât de rar și ești mereu atât de cuminte
 -      Mami zice că sunt cam năzdravan și că trebuie să fiu băiat mare, să mă spăl pe mâini cât pot eu de des cu săpun și cu periuța de pe chiuvetă.
 -      Pentru mine ești un băiat tare cuminte și tare curat.  
 -      Nu e adevărat. Când mami mă spală la funduleț când fac treabă aia mare eu plâng și mami mă ceartă. Zice că sunt un băiat murdar. 
 -      Ea nu-i aici. Se spală pe mâini și știm amândoi cât durează. Mia îi da o mănușă jos. Băiatul chicotește. 
 -      Vrei să îți spun un secret? Dar trebuie să promiți că nu spui nimănui.
 -      Nimănui nimănui? 
 -      Da. Mai ales lui mami. 
 -      Bine promit.
Copilul își strânse mătușă de mână în semn de “Nu uita. Ai promis”. Ea îl strânse înapoi.
 Băiatul își apropie fața mică și rotundă de oglinda de lângă pat. Lângă oglindă era un dezinfectant. Mia zâmbi. Copilul șulfă tare în oglindă, ca pentru a doborî monștri din spate. Oglinda se aburi și atunci Marius desenă multe multe ferestre. Apoi așeză într-o fereastră un soare, într-una un nor, tot ce văzuse el din pat pe fereastra lui, când mami era în baie. 
 Zâmbi mulțumit. Apoi repede, instinctiv luă dezinfectantul și șterse bine oglinda. Chiar atunci intră Aura. Ce bine că Marius învățase să își curețe singur și des oglinzile. 
 -Sormeo tre’ să plec. Ai grijă. Pa.
 -Păi nu mi-ai zis ce vroiai să îmi zici, ce bajmăjeai la telefon azi dimineață
- Nu era așa important.
Mia plecă grăbită 
 

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Elmer



- Am să îți iau mâinile între palmele mele și am să le strâng de trei ori. Pe măsură ce le strâng, vei închide ochii și nu vei mai putea să deschizi ploapele. Vom găsi sursa. 
 -      Mi-e puțin frică, recunosc. 
 -      Dacă ți-e frică experimentul s-ar putea să nu reușească. spuse doctorul M. fetei frumoase de 21 de ani ce se afla pe fotoliu. 
 -      Gata. Mă relaxez, promit.  
 Doctorul îi luă mâna stângă în mâna lui. Îi vorbea cu o voce calmă, liniștitoare. Îi strânse scurt mâna. Fata tresări ușor. Doctorul continuă să îi vorbească pe același ton egal. Îi strânse mâna a doua oară, ea închise ochii. Doctorul ridică un pic tonul apoi îl păstră la aceeași intensitate până la ultima strângere a mâinii. Și pentru el era prima data când aplica procedeul Elmer. Fata intră în transă. O întrebă ce vede. Era într-o grădină fermecată. Era la poartă și îi era teamă să intre. Avea vreo  6 ani.  Ar fi vrut să o aștepte pe mama, dar mama era mereu la serviciu, de dimineață până seara târziu. 
 -De ce nu îl aștepți pe tata, întrebă doctorul, deși știa răspunsul. 
 - Tata a murit când eram eu mică, el nu mai e demult. Am rămas doar eu mama și fratele meu mai mare, care are tot timpul grijă de mine. 
 - Și acum, acum de ce nu e cu tine? 
 - Nu știu. Ar fi trebuit să fie. E mereu cu mine.
 - Bine. Spune-mi mai multe despre grădina asta. 
 -Este fermecată, copacii au ochi care mă urmăresc, este mult verde închis, iar deasupra noastră e un nor în formă de nu știu ce formă este asta.
-Nu știi? Încearcă totuşi
-E un morcov pufos. 
 - Îți place? 
 - Da. Am mai văzut-o și înainte, doar că nu știu cum se chiamă. 
 - Ce faci mai departe? 
 -Îl văd pe fratele meu. Ce mă bucur că e aici. E în dreptul morcovului. Îmi spune că trebuie să mănânc. Că îmi face bine. 
 - Și mănânci? 
 - Aș vrea, căci îmi place, doar că mi-e și teamă. Grădina e fermecată, aici nu ne găsește nimeni, însă mie nu îmi plac secretele. Mereu fac o boacănă. 
 - E secret? 
 - O da. Mereu e secret. N-avem voie să spunem nimănui. El îl scoate din buzunar zice și eu nu mușc. Am mușcat o data, la început, dar m-a plesnit, că n-am fost cuminte și n-am ascultat, nu trebuie să mușc. 
 - Și zici că îți place? Atunci care este problema? 
 - Da dar acum trebuie să fac asta tot timpul. Intrăm în grădină și trebuie să fac asta. Nu ne mai jucăm. Și grădina e fermecată, eu vreau să mă sui în copaci, să le șoptesc ce am făcut azi la gradi și să culeg vișine, căci bunica are în curte un vișin mare. 
 - Și el? El ce zice? 
 - Că așa ne jucăm noi. ȘI că nu o să ne despărțim niciodată. 
 1.2.3. Doctorul îi strânge tinerei mână. Se trezește. Tânără se uită la doctor cu ochii mari. Nu își amintește nimic. Doctorul e încântat, procedeul Elmer i-a reușit. 

marți, 10 decembrie 2013

Pumpi şi Bombo



A fost o dată ca niciodată un sătuc în care atunci când oamenii adormeau, degetele lor prindeau viață. Fără grabă se desprindeau de mâini, atingeau de mai multe ori pătura cu buricul degetelor și ieșeau la iveală doi ochi mici, verzi și  o gură mare.  Se desmeticeau, se întindeau bine și apoi se reuneau. Dintre toate degetele din sat PUMPI  și BOMBO erau cei mai curajoși. PUMPI  fusese șef de promoție în Academia Degetelor Arătătoare pe când BOMBOfusese declarat cel mai mare sportiv printre toate degetele de la o mana. Era ambițios și toate fetele din sat îl plăceau pe când PUMPI  era retras, inteligent și pe cale să devină un mare deget erudit. Ei aveau în fiecare seară același punct de întâlnire, între castroanele de gelatină ale caselor lor. 
Prietenia aceasta nu era văzută cu ochi buni de bătrânii satului. Ce ar putea avea în comun un mare sportiv și un viitor erudit? Totuși cei doi erau cei mai buni prieteni, își povesteau toate visele din timpul zilei, ce atinseseră, ce simțiseră, cum fuseseră arși sau zgâriați și cel mai important își împărtășeau acele dorințe nedegetare, acele dorințe pe care nu le puțeau împărtăși nici unui alt deget, mare sau mic, pentru că erau neobișnuite pentru un deget respectabil. Ce ar fi zis Comandantul Detașamentului lui BOMBOdacă ar fi știut ce își dorește el să facă, în ce aventură vrea să se avânte? Gura lui prea mare pentru buricul lui prea mic ar fi fost închisă mult timp de atunci încolo. Plănuiau expediția de mult, din adolescență când sufletele lor vibra în încheieturi la gândul unei expediții de o asemenea amploare.  Și-au luat în spate rucsacele minuscule, au îngenuncheat la bază castroanelor de gelatină, ce se legănau din când în când, au făcut o plecăciune, au obținut un mic cutremur local și mulțumiți au plecat la drum. 
PUMPI  era mai lucid, mai puțin emoționat, BOMBO era așa de emoționat că vorbea încontinuu. Ai luat și cricul și pălăria și cortul eu am luat loțiunea de soare și bețele și apa să ne spălam.  Nu, nu ne mai trebuie nimic. Și totuși, poate ne mai trebuie? Nu nu e totul ok. PUMPI  deja  nu mai putea. Se strâmba din străfundul buricului lui și orice spunea BOMBO îl enerva. Nu înțelegea cum ditamai degetul putea reacționa așa la puțin stress. Era prietenul lui, dar totuși, dacă nu se calma avea să îl ia de rădăcini și să îl scuture puțin până își revenea. N-a fost nevoie. BOMBO s-a liniștit singur când a început să își măsoare pașii, cei 50 de pași pe secundă, pentru fiecare picioruș.
A  și început să cânte imnul degetesc - Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne aude suntem făcuți spre a ne pierde între hârtii și bunătăți, între sunetul tastaturii și vuietul pădurii. Suntem de fermieri butucănoși și sinceri, suntem de muzicieni, fini și clasicii nebuni, suntem de femei modeste, aspri și neîmpliniți, suntem care mai de care la muncă suntem sortiți. BOMBO era din ce în ce mai bine dispus. Era fascinant cum putea să își schimbe starea de spirit atât de repede. PUMPI  nu înțelegea. Nu era nimic rațional în asta și totuși  îi plăcea fenomenul. 
Au mers și au mers cele două degetele până ce după ce au trecut de un deal mișcător s-au prăbușit într-o vale adâncă și au dat într-un sfârșit de o pădure. Era o pădure întunecoasă și creață, cu arbuști mici și negri. Pământul era rozaliu și fierbinte. Se făcea că în mijlocul pădurii era o vale adâncă, în care cei doi speriați, ținându-se de cele 50 de mâini, s-au pus pe vine și au alunecat. N-a fost rău. A fost chiar distractiv. Au ajuns în cel mai jos loc din vale. Era frumos, nu mai erau arbuști, dar erau niște forme de relief nemaivăzute de degețele, stâncile erau moi și miroseau ciudat, prima data mirosul acesta li s-a părut înțepător, dar apoi era îmbietor. Cele două degețele se simțeau minunat, erau parcă vrăjiți de locul acesta. Apoi au observat Vulcanul din mijloc. Așa au crezut prima dată că e un Vulcan, dar apoi și-au dat seama că de fapt erau doi munți subțiri în forma unui V, care stăteau de obicei lipiți, dar pe care dacă degețelele încercau îi puteau despărți fără mare efort și asta au și făcut. Atunci din pământul rozaliu a ieșit apă, totul în jurul lor era umed și roz. Mirosul pregnant încă îi amețea un pic. Alunecau pe lateralele vulcanului, despărțeau munții în formă de V, se jucau pe acolo, se jucau de-a calul și stăpânul cu vulcanul și ajunseseră să inunde aproape valea întreagă. Atunci s-au cam speriat. Și-au aruncat ghiozdanele din spate și s-au gândit că acum este momentul. Trebuiau să găsească ceea ce căutaseră de la început, tunelul magic, în care toate promisiunile pământului rozaliu se împlineau într-o clipă, în care nimic nu mai conta și în care doar un deget din câte cunoșteau ei ajunsese acolo, un deget norocos, care nu vrusese să le spună mai mult decât că-E un tărâm cum niciodată n-ai să mai găsești nicăieri, se cutremură cu tine și totul devine verde, roșu și roz. Totul e culoare, iar tu nu mai ești un sPUMPI lu singuratic deget. 
Văzuseră de când au ajuns tunelul, dar n-au vrut să se grăbească, au vrut să cunoască încet, cu grijă împrejurimile, să se asigure că nu sunt monștrii sau creaturile mistice de care auziseră atâta. Au vrut să se joace întâi și întâi, căci ce e mai frumos ca un joc de leapşa pe pământul rozaliu și moale ce miroase a fân și a oțet balsamic? Venise și clipa finală. Se țineau de mână și râdeau strâmb amândoi. Fie ce o fi. Se aruncară în tunelul întunecos și rece. Degeaba. S-au izbit fără milă de pereții tunelului. Ochii le ieșiseră din cochilii și 10 brațe se rupseseră  pe loc de la lovitură. S-au prăbușit fără vlagă la baza vulcanului. Totuși nu se puteau opri. Se ridicară fără chef, se scuturară și se avântară iar de data asta mai puțin hotărâți. PUMPI  reușise să își strecoare picioarele înăuntru. Le mișcă necontenit. Un picior i-a fost smuls de o forță nevăzută. PUMPI  se trase înapoi rănit și tremurând. BOMBO a încercat și el cu toată forță lui de sportiv. Nimic. 
Tunelul nu îi vroia. BOMBO începu să plângă. PUMPI  începu să mângâie tunelul și să se roage. Te rog. Te rog nu vrem să îți facem rău, doar să te admirăm, doar să ne permiți să te vedem în toată frumusețea ta. Un cutremur scurt. Apa izvorând din pământ. Iar mirosul acela. Cutremur.  Atunci s-au prins de mâini și au forțat intrarea. Au reușit. Cutremur iar. Satul întreg a simțit cutremurul acesta. Ultimul. Venise vremea pentru degețelele din sat să meargă la culcare. Ei adormeau pe neașteptate, fără să știe unde și cum se vor trezi iar. 
 E dimineață. Ana s-a trezit fericită. 

Scooby



Mami m-a trezit mai de dimineață că avem treabă, treabă multă. Mi-a prins codițele ca de obicei și apoi când să vin la bucătărie mi-a zis că pot să stau să îmi pap painicile cu lapte la desene. Eram cea mai fericită. Să mănânc văzându-l pe  Scooby Doo în acţiune. Tati nu era acasă. A plecat devreme. De trei zile mami stă acasă cu mine. Mai bine că și așa nu îmi place când se duce la birou. Acum numai seara pleacă, crede că nu știu. Ea mă pune la somn, eu mă fac că dorm și o aud cum îi zice lui Tati - ai grijă dacă se trezește noaptea, să o iei în brațe, să îi cânți “Un tramvai” - e cântecul meu preferat, despre un tramvai fermecat. Mami și buni îl cântă cel mai bine, tati se cam împiedică, uită versurile, așa e tati mai uituc, o să își uite într-o zi și capul acasă. Îmi părea bine că stă mami cu mine și nu bona,  îmi place de tanti Maria, dar ea adoarme repede și sforăie și nu se joacă așa cum se joacă mami și nici nu îmi spune povești cum îmi spun mami și buni. 
Mami a vrut să ne apucăm de treabă imediat după Scooby Doo. Adu din dulap câte cearceafuri poţi, căci o sa ne jucam un pic. Mi-a zis apoi povestea umbrelor. Se făcea că o data la 65 de ani, chiar la finalul lui noiembrie, într-o sâmbătă, cum e azi din toate oglinzile din lume vor să iasă umbrele oamenilor. Vor sa iasă şi să cuprindă lumea în pumnul lor. Se intampla cand o forţă rea apare, ceva rău şi ceva ce doare. Aşa mi-a zis mami aproape bâlbâită. M-am mirat că nu ştiam eu până la 4 ani jumate povestea asta, că de fapt buni mi-a zis aproape toate poveştile din lume, haide Miruna, e timpul să-ţi zic a 100-a poveste a lumii. Mereu se termina cu “Şi am fost şi noi acolo şi am jucat la nunta ei” Şi eu râdeam caci mi se părea buni o şmecheruţă încerca mereu să mă păcălească.  În povestea asta aveam şi eu un rol. Trebuia să iau cearceafurile aduse şi să o ajut pe mami să acoperim toate oglinzile din casa, să nu iasă umbrele din ele. Eu înainte să le acoperim dansam un pic în faţa oglinzii, făceam nişte piruete cum m-a învatat madam Boteanu la balet şi apoi scoteam limba la umbrele cele rele, să vadă că în lumea mea n-au voie ele.  Mami din când în când ofta. Era obosită. Mami e mai mereu obosită, mai ales când vine de la birou. Hai că am terminat cu oglinzile repede, când a venit masa de prânz acoperisem toate oglinzile. Atunci mi-a dat mami vestea. Trebuia sa acoperim şi televizorul. Se pare că umbrele se ascund şi in televizor- nu il mai vedeam duminică dimineaţă pe Scooby Doo. Am plâns puţin. Nu se putea, nu credeam că sunt umbrele astea atat de viclene încât să se ascundă chiar lângă Scooby. Dar mami a zis că trebuie şi dacă mami a zis, trebuie,trebuie, că dacă nu se dă militaria jos din pod. Nu ştiu ce înseamnă asta dar cred că e ceva rău ce avem noi în pod. Şi am acoperit şi televizoarele. Nu doar pe ăla din sufragerie, ci si pe ăla din dormitorul meu şi pe cel din bucătărie. Mami mi-a zis că avem prea multe televizoare şi numai tati e de vină. Mie îmi plăcea cu multe televizoare. Se auzeau uneori voci din toate şi mă făceam ca mă joc de-a ghicitul - cine vorbeşte acum? Buni râdea.
După ce am acoperit televizoarele déjà obosisem şi încă nu îmi trecuse de tot supărarea că nu îl văd pe Scooby Doo. Mami mi-a dat voie puţină ciocolată după masă. Am mâncat doua de supărare aşa. Vroiam în parc. Mami era obosită. Am rămas pentru că mi-a zis toată povestea umbrelor, cum fusesera la început prietene cu oamenii şi cum apoi oamenii când erau loviţi de dezastre, de lucruri rele deveneau chiar ei mai răi si transmiteau toată răutatea lor umbrelor. Atunci într-o zi o vrăjitoare bună a prins umbrele în oglindă, să nu trebuiască oamenii să îşi care cu ei peste tot răutatea, că era prea grea şi nu se puteau mişca, nu se mai puteau duce nicăieri, nici la piaţă, nici la Mega, nici la birou sau la grădi. Nicăieri. Şi aşa umbrele au rămas acolo, doar că o dată la 65 de ani vroiau să scape şi era de datoria noastră să le prindem acolo. I-am zis lui mami să stea fără grijă că eu le păzesc să nu iasă. Apoi când a venit tati ne-am pus să desenăm. Tati nu prea ştia ce să facă. Nu îşi găsea locul o tot întreba pe mama – n-ar trebui totuși să îi spunem? Tati e un fricos, crede că mie mi-e frica de umbre. Nici gând. Eu am suflet de zmeu. Aşa spune buni. Am facut schimb de desene cu mami. Mami desenase o lebădă.  O să o cheme Lena şi o să fie a mea. Când a vazut mami ce am desenat a început să plângă. Eu m-am dus la ea şi am luat-o de mână. E de la oboseală şi m-a pupat. Una peste alta a fost o zi frumoasă. Păcat numa’ că mâine nu  îl prind Scooby.
Un chibrit lung de tot pe post de corp, 4 chibrituri mai scurte pe post de brate si picioare si un rotund mare mare, cat capul tau de mare mi-a zis buni mai demult.