marți, 10 decembrie 2013

Pumpi şi Bombo



A fost o dată ca niciodată un sătuc în care atunci când oamenii adormeau, degetele lor prindeau viață. Fără grabă se desprindeau de mâini, atingeau de mai multe ori pătura cu buricul degetelor și ieșeau la iveală doi ochi mici, verzi și  o gură mare.  Se desmeticeau, se întindeau bine și apoi se reuneau. Dintre toate degetele din sat PUMPI  și BOMBO erau cei mai curajoși. PUMPI  fusese șef de promoție în Academia Degetelor Arătătoare pe când BOMBOfusese declarat cel mai mare sportiv printre toate degetele de la o mana. Era ambițios și toate fetele din sat îl plăceau pe când PUMPI  era retras, inteligent și pe cale să devină un mare deget erudit. Ei aveau în fiecare seară același punct de întâlnire, între castroanele de gelatină ale caselor lor. 
Prietenia aceasta nu era văzută cu ochi buni de bătrânii satului. Ce ar putea avea în comun un mare sportiv și un viitor erudit? Totuși cei doi erau cei mai buni prieteni, își povesteau toate visele din timpul zilei, ce atinseseră, ce simțiseră, cum fuseseră arși sau zgâriați și cel mai important își împărtășeau acele dorințe nedegetare, acele dorințe pe care nu le puțeau împărtăși nici unui alt deget, mare sau mic, pentru că erau neobișnuite pentru un deget respectabil. Ce ar fi zis Comandantul Detașamentului lui BOMBOdacă ar fi știut ce își dorește el să facă, în ce aventură vrea să se avânte? Gura lui prea mare pentru buricul lui prea mic ar fi fost închisă mult timp de atunci încolo. Plănuiau expediția de mult, din adolescență când sufletele lor vibra în încheieturi la gândul unei expediții de o asemenea amploare.  Și-au luat în spate rucsacele minuscule, au îngenuncheat la bază castroanelor de gelatină, ce se legănau din când în când, au făcut o plecăciune, au obținut un mic cutremur local și mulțumiți au plecat la drum. 
PUMPI  era mai lucid, mai puțin emoționat, BOMBO era așa de emoționat că vorbea încontinuu. Ai luat și cricul și pălăria și cortul eu am luat loțiunea de soare și bețele și apa să ne spălam.  Nu, nu ne mai trebuie nimic. Și totuși, poate ne mai trebuie? Nu nu e totul ok. PUMPI  deja  nu mai putea. Se strâmba din străfundul buricului lui și orice spunea BOMBO îl enerva. Nu înțelegea cum ditamai degetul putea reacționa așa la puțin stress. Era prietenul lui, dar totuși, dacă nu se calma avea să îl ia de rădăcini și să îl scuture puțin până își revenea. N-a fost nevoie. BOMBO s-a liniștit singur când a început să își măsoare pașii, cei 50 de pași pe secundă, pentru fiecare picioruș.
A  și început să cânte imnul degetesc - Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne aude suntem făcuți spre a ne pierde între hârtii și bunătăți, între sunetul tastaturii și vuietul pădurii. Suntem de fermieri butucănoși și sinceri, suntem de muzicieni, fini și clasicii nebuni, suntem de femei modeste, aspri și neîmpliniți, suntem care mai de care la muncă suntem sortiți. BOMBO era din ce în ce mai bine dispus. Era fascinant cum putea să își schimbe starea de spirit atât de repede. PUMPI  nu înțelegea. Nu era nimic rațional în asta și totuși  îi plăcea fenomenul. 
Au mers și au mers cele două degetele până ce după ce au trecut de un deal mișcător s-au prăbușit într-o vale adâncă și au dat într-un sfârșit de o pădure. Era o pădure întunecoasă și creață, cu arbuști mici și negri. Pământul era rozaliu și fierbinte. Se făcea că în mijlocul pădurii era o vale adâncă, în care cei doi speriați, ținându-se de cele 50 de mâini, s-au pus pe vine și au alunecat. N-a fost rău. A fost chiar distractiv. Au ajuns în cel mai jos loc din vale. Era frumos, nu mai erau arbuști, dar erau niște forme de relief nemaivăzute de degețele, stâncile erau moi și miroseau ciudat, prima data mirosul acesta li s-a părut înțepător, dar apoi era îmbietor. Cele două degețele se simțeau minunat, erau parcă vrăjiți de locul acesta. Apoi au observat Vulcanul din mijloc. Așa au crezut prima dată că e un Vulcan, dar apoi și-au dat seama că de fapt erau doi munți subțiri în forma unui V, care stăteau de obicei lipiți, dar pe care dacă degețelele încercau îi puteau despărți fără mare efort și asta au și făcut. Atunci din pământul rozaliu a ieșit apă, totul în jurul lor era umed și roz. Mirosul pregnant încă îi amețea un pic. Alunecau pe lateralele vulcanului, despărțeau munții în formă de V, se jucau pe acolo, se jucau de-a calul și stăpânul cu vulcanul și ajunseseră să inunde aproape valea întreagă. Atunci s-au cam speriat. Și-au aruncat ghiozdanele din spate și s-au gândit că acum este momentul. Trebuiau să găsească ceea ce căutaseră de la început, tunelul magic, în care toate promisiunile pământului rozaliu se împlineau într-o clipă, în care nimic nu mai conta și în care doar un deget din câte cunoșteau ei ajunsese acolo, un deget norocos, care nu vrusese să le spună mai mult decât că-E un tărâm cum niciodată n-ai să mai găsești nicăieri, se cutremură cu tine și totul devine verde, roșu și roz. Totul e culoare, iar tu nu mai ești un sPUMPI lu singuratic deget. 
Văzuseră de când au ajuns tunelul, dar n-au vrut să se grăbească, au vrut să cunoască încet, cu grijă împrejurimile, să se asigure că nu sunt monștrii sau creaturile mistice de care auziseră atâta. Au vrut să se joace întâi și întâi, căci ce e mai frumos ca un joc de leapşa pe pământul rozaliu și moale ce miroase a fân și a oțet balsamic? Venise și clipa finală. Se țineau de mână și râdeau strâmb amândoi. Fie ce o fi. Se aruncară în tunelul întunecos și rece. Degeaba. S-au izbit fără milă de pereții tunelului. Ochii le ieșiseră din cochilii și 10 brațe se rupseseră  pe loc de la lovitură. S-au prăbușit fără vlagă la baza vulcanului. Totuși nu se puteau opri. Se ridicară fără chef, se scuturară și se avântară iar de data asta mai puțin hotărâți. PUMPI  reușise să își strecoare picioarele înăuntru. Le mișcă necontenit. Un picior i-a fost smuls de o forță nevăzută. PUMPI  se trase înapoi rănit și tremurând. BOMBO a încercat și el cu toată forță lui de sportiv. Nimic. 
Tunelul nu îi vroia. BOMBO începu să plângă. PUMPI  începu să mângâie tunelul și să se roage. Te rog. Te rog nu vrem să îți facem rău, doar să te admirăm, doar să ne permiți să te vedem în toată frumusețea ta. Un cutremur scurt. Apa izvorând din pământ. Iar mirosul acela. Cutremur.  Atunci s-au prins de mâini și au forțat intrarea. Au reușit. Cutremur iar. Satul întreg a simțit cutremurul acesta. Ultimul. Venise vremea pentru degețelele din sat să meargă la culcare. Ei adormeau pe neașteptate, fără să știe unde și cum se vor trezi iar. 
 E dimineață. Ana s-a trezit fericită. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu