Planul Divin

M-am trezit speriată, lipicioasă într-un loc închis și umed și cel mai rău e că nu știu de ce nu imi pot deschide ochii. Am tot pipăit prin jur și așa mi-am dat seama că sunt într-un loc plin de tuburi, sunt înconjurată de o membrană vâscoasă. Spațiul e mic căci mă tot lovesc de acea membrană și uneori pute a pește stricat. Așa am ajuns la concluzia că la vârsta de 55 de ani nu știu cum sau de ce o creatură și-a făcut poftele cu mine.

Înainte să mă trezesc ultimul lucru pe care mi-l amintesc este mirosul de spital și pe fii-mea spunându-i noului ei prieten să ia copii să îi ducă acasă.Tot ce îmi doream era să îi mai iau o dată in brațe. Eric și Maia reprezentau singurul motiv pentru care încetasem să-l blestem pe nenorocitul ăla de mi-a fost ginere. Cred că ei sunt și singurul motiv pentru care i-a permis Dumnezeu lui « Bun de Nimic George » să o cunoască pe fiică-mea. EL are mereu un plan.

 Până la urmă până și acest de ce e mai puțin important ca preocuparea mea actuală. Unde sunt și cum naiba reușesc să scap de aici? În ceea ce am măsurat empiric a fi o săptamână după ce m-am trezit aici în interiorul Grohăitorului, așa l-am botezat pe monstrul ăsta ce m-a mâncat, am tot încercat să înteleg și să accept realitatea. E clar greu pentru oricine să se trezească într-o zi ca oricare alta în interiorul Grohăitorului , dar mai greu e pentru un muribund ca mine. Doctorii, armatele de doctori mai bine zis, dăduseră cu toții același verdict – Ileana Bunescu, contabil șef si mamă de fată, condamnată la moarte. Motivul ? Contaminarea colonului cu celule cancerigene. Ajunsesem într-un punct critic. Nu mai puteam mânca, nu mai puteam merge la toaletă ca un om normal și am ajuns chiar să car după mine peste tot, propriile excremente, într-o pungă medicala, legată într-un fel de burta-mi proeminentă. Doctorii îi spuneau rect contra naturii eu îl numeam rahat în pungă.

Așteptam și mă rugam să se termine. Am crezut mereu în Dumnezeu așa că Rai sau nu, eram sigură ca oriunde altundeva avea să fie mai bine. Totuși să te trezești mâncat, e cam mult.

În a doua săptămână am început să trag de tuburi. Să ma agăt cum puteam căci înca nu puteam să imi deschid ochii, de tot ce mă puteam agăța. A avut efect. Simțeam cum Grohăitorul vomita din ce în ce mai des, o dată chiar a căzut și m-a zdruncinat groaznic. Am învățat totuși să nu exagerez căci mă simțeam puțin vinovată că eu ii provocam toate acele stări, dar pe de altă parte mă gandeam că nu avea cum să fie o creatură bună din moment ce mănca femei de 55 de ani.

După un timp nu m-am mai gândit nici la fii-mea, nici la nepoții mei frumoși. Doar din când în când amintiri de când eram acasă la mine cu mama și cu tata îsi făceau loc. Mă gândeam la copilăria mea pe malul mării. Apoi visam marea. Inevitabil zâmbeam. Déjà îmi mișcam brațele și picioarele mai bine. Vroiam încă să evadez, mai ales noaptea când Grohăitorul dormea, dar oricât loveam, nimic nu dădea rezultate. Trecuseră cred 6 luni de când eram închisă în Grohăitor, și ajunsesem să ma prostesc de tot. Cu greu îmi aminteam cum mă cheamă. Cred că la un anumit moment m-am pierdut pe mine în interiorul monstrului.  Când nu mi-am mai amintit chiar nimic, am ajuns să mă îndrăgostesc de vocea lui. Mă calma, mai ales când îmi cânta folk. Eram mai atentă la lumea din jurul meu și într-o zi cu ultima făramă de conștiință umană, am realizat că din senin îmi crescuse ceva mic între picioare.