Intre 100 de picioare

M-am născut acum 320 de zile doar cu 3 picioare. A fost o dramă în familie. Poate dacă mă nășteam în Africa nici nu băgau de seamă, dar eu m-am născut într-un parc din Europa. Poate de aceea părinții mei s-au hotărât să mă încalțe. Copiii m-au poreclit imediat. În 5 zile de la naștere am fost trimiși în lume. 

Lumea, în cazul meu, rezervația de la periferia Vienei era așa cum sunt lumile în general- înspăimântătoare. În prima zi am plâns și nu m-am mișcat din loc nici macar un centimetru. Frații mei porniseră imediat. Erau grăbiți să ajungă, Dumnezeu știe unde. Pe de alta parte, eu nu voiam altceva decât să stau la umbra unui copac și să ingurcitez tot. 

Într-o zi m-am ascuns într-o frunză. Mi-a plăcut și m-am hotărât să îmi fac culcușul acolo. La putin timp după. un dăunător din neamul nostru, dar cu mai puține picioare și cu antene mai multe mi-a mâncat culcușul fără nici o greutate, fără să îi pese măcar că m-a dărâmat din pat.  Ca urmare a trebuit să aplic pentru câteva favoruri, așa că din luna în luna plăteam cu sucul propriu din spinare câte o râma sau omidă, după caz, ca să primesc câte un petic de frunză aruncată prin cine știe ce coclauri ale rezervației.  Așa mi-au trecut primele 2 luni din viață si pana la urma s-a intamplat. M-am trezit într-o dimineață și am văzut miracolul nașterii. Corpul meu îmi năștea încă un picior. Aveam 4. Pe lângă cele 100 ale fraților mei nu erau multe, dar pentru mine erau minunate. M-am încolăcit și aproape că m-am otrăvit singur când am încercat să îmi sărut propriul picior. Era minunea pe care o așteptasem.

Problema mea acum era cu ce să îmi încalț și acest picior. Nu puteam să merg cu 3 picioare încălțate și cu unul desculț. Am fost la bancă, dar ei nu creditează decât pentru frunze. Am mers la vecina din copacul de lângă, dar n-a avut cu ce să mă ajute, căci păsările nu se încălță niciodată. Cică auzise de la un cocostârc de un motan încălțat, dar asta de mult când era copil. Vecina mea semăna putin cu mine. Era diferită de restul păsărilor - nu îi plăceau insectele si manca doar verdețuri și grăunțe. Era singura mea prietenă și o chema Mara. 

Mara a murit repede, mâncată de o vulpe. Atunci am învățat să plâng. Când plâng tot ce e viu în jurul meu moare. Auzisem că noi avem puterea asta asupra pământului să îl facem sterp, dar nu crezusem până atunci. Era ca și cum tristețea mea trecuse de noroiul și de pietrele de la suprafață și se îmbibase adânc spre miez. La contactul cu miezul probabil s-au curentat reciproc, altă explicație nu am, iar miezul s-a cutremurat și pe o rază de 1 metru a stins tot, in timp ce tristețea mea a rămas acolo înțepenită pe lângă miez cred, căci eu mi-am revenit instantaneu. Mara murise, dar lăsase în urma ei un cuib. Pe care I l-am invadat. Era mult mai bine decât să plătesc lunar dări către omizi și râme prea zgârcite și econoame.  Când am ajuns ușa era deschisă. Am găsit un bilet pe masă si era chiar pentru mine. Tomiță, găsești lângă grăunte și fân un pantof. L-am făcut special pentru tine, ți-am luat măsurile în noaptea aceea când erai prea amețit să mai urci pe frunza ta. M-am încălțat și a doua zi mi-a mai crescut un picioruș. Era al Marei. 

 Deja aveam 5 picioare, eram pus pe fapte mari. M-am hotărât să folosesc frunzele luate de la bancă drept încălțări. Îmi luasem mai multe în spinare căci trebuia să plec. Eram prea singur în zonă această a rezervației. Aveam doar doi veri ce nu vorbeau cu mine, însă îmi mâncau toate frunzele și deși aveau multe picioare și antene, între ele erau goi, prea goi pentru gustul meu. 

 

Am pornit spre nord. Am călătorit 8 zile jumătate până ce am ajuns într-un loc lângă apa. Nu mai văzusem atâta apă până atunci. Cei din neamul meu strâng apa pe ochi și apoi așteaptă nopți întregi să îi pătrundă. Mi-am luat două piciorușe și le-am înfipt în apă cu forță.  N-am să uit niciodată senzația aceea.  Rece. Plină. Fără tel, fără grabă să ajungă undeva. Era acolo pentru picioarele mele. Ea asta știa să facă. Să fie apa pentru picioarele mele. Nu mi-a fost de ajuns și am mai înfipt două. Mi-am lăsat unul singur afară, să mă ajute să realizez că nu visez, să fiu readus la realitate măcar printr-un picior, căci apa are tendința asta, să ne fure picioarele și tot ce e între ele. 

 Am poposit într-o zonă populată de furnici. Erau simpatice, muncitoare și ușoare.  Mi-era greu să mă decid pentru una singură, dar până la urmă m-a ales ea. M-a luat în cămară subterană, unde m-a întors cu picioarele în sus și încet cu antenele ei ce îmi păreau că seamănă cu niște fire dintr-un ghem de lâna, aspre și ferme, cu antenele ei mi-a mângâiat fiecare picior. A ales într-un final unul singur pentru a-l conduce spre torace. Fără să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine între timp și-a deschis abdomenul, părea că își săpase o groapă acolo, în care cu antenele mi-a ghidat piciorul ales. Când piciorul meu era înăuntrul ei deodată abdomenul s-a pietrificat și mi-a retezat cu totul piciorul. Am leșinat de durere. A doua zi îmi crescuseră încă două picioare în loc. De rușine că mă ranise, Amalia, căci așa o chemă pe minunata doamnă a nopții, mi-a încălțat ambele picioare noi într-o scoarță de copac pe care o păstra special pentru noaptea nunții ei. Era totuși fericită că supraviețuisem. De obicei toți mureau la contactul cu abdomenul ei deschis. Revăzuse scenele de o mie de ori în cap și nu înțelegea ce îi determină pe toți să termine așa. Murind chiar la contact. “Ai să îți amintești de mine Tomiță, ai să le povestești nepoților tăi despre mine?” “N-am cum Amalia. N-am să-mi prind nepoții căci cei ca mine trăiesc maxim un an. Am să fac în ultimele 5 zile din viață câteva ouă cu o femelă din neamul meu, dar mai întâi să o gasesc”. 

Atunci mi-am dat seama că frații mei de fapt nici nu erau conștienți de graba de care dăduseră dovadă după primele 5 zile de viață. Cele 100 de picioare aveau propria lege și îi duceau către ele. Am hotărât să mai stau o vreme cu Amalia. Era o viață minunată. Ea muncea toată ziua și îmi aducea fix ce îmi place mie din pământ. Era plină de viață și riguroasă. Nu trecea o noapte fără să îmi rupă câte un picior. Echilibrul meu interior era extraordinar pe vremea aceea, probabil pentru că aveam 6 luni deja, căci la fiecare picior rupt, alte două sau uneori 3 creșteau în loc. Era uimitor cum Amalia mă transforma într-un mascul. O făcea fără greutate, o făcea la fel de natural cum căra grăuntele în cămara subterană. Era în firea lucrurilor. În firea ei să îmi rupă picioarele, dacă nu reușea să mă omoare, în firea mea să mă regenerez. Într-o seară m-am gândit la Mara. În seara aceea Amalia nu mi-a rupt nimic. M-a lăsat lângă scoarța de copac să plâng. I-am uscat jumătate din casă. Mi-a zâmbit fericită a două zi și mi-a mângâiat încet picioarele. Am știut atunci că n-avea să îmi mai rupă nici un picior. Era momentul să plec. Mi-am luat la revedere cum am știut mai bine printr-o inscripție în lemn făcută cu propriile antene. Amaliei reginei nopții i-aș dărui două picioare, dar în schimb îi las un pantof, amintire

 În timp ce cutreieram parcul am realizat că picioarele mele nu se mai odihnesc cum trebuie în pantofi. Am găsit un greiere pe drum căruia i-am dat primul meu pantof, primit de la mama în dar, înainte să mă lase orfan. Mi-a mulțumit enorm. Avea să îl folosească că husa pentru chitara electrică. Un pantof l-am aruncat în apa. Trebuia să ofer o ofrandă și apei, iar restul pantofilor le-am dat următoarelor viețuitoare cu care m-am întâlnit. M-am întâlnit și cu o râmă în drumul meu, dar râmei nu i-am dat nimic.   

Mulțumiri pentru idee lui Andrei un băiețel de aproximativ 5 anișori care și-a întrebat mama cum se încalță miriapozi.