Intre minte si corp,
Pe linia ce separa cerul de pamant,
danseaza pitici imbracati in albastru royal
cu palarii inalte ce din cand in cand imi gadila
barbia. Singura care are un strop de credinta infinita.
Danseaza piticii o hora de gorj, o hora scuturata, infundata si neschimbata de ani,
recicleaza in centrul ei, lacrimi din tinerete, nestemate figurine ale eului de atunci apar pe margine.
Nu se cutremura, nici nu zambesc. Sunt cum eram demult. Si se sting si se alinta, cum e normal, pe varful palariei la intalnirea cu barbia. Rar piticii imi zbuciuma scurt corpul. O tuse violenta ma surprinde din piept. Au pus de o sarba, ca sa imi trezeasca pieptul si gatul si stomacul.
Se rupe cercul piticilor straini. Vine momentul sa ii recunosc, sa ii potolesc, sau sa ii eliberez, sa duca credinta barbiei si in restul corpului, nescuturat cu adevarat, de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu