Brazda

O suvita neagra si ondulata ii acopera fruntea inalta.
iau o foarfeca si o tai. O impachetez intr-un servetel si apoi ii gasesc un loc intre hainele mele de casa.

O cauta sub perna. Pipaie cu degetul aratator cicatricea lasata pe frunte.

Adormit ma intreaba. Unde mi-ai pus suvita?

Era aici si imi placea. Mi-aducea aminte de ce a fost.
Si mie.

pahare cu picior inalt

Conturul ochiului alb se continua deasupra buzelor albastre. Clinchet de pahare cu picior inalt
Pahare de vin si de lichior de nuca se rasfrang asupra noastra.

In seara asta ai buze albastre si maini de lemn antrenate pe papusi rusesti si mouse-uri fara cablu.

Ai grija ce gasesti de cealalta parte a paharului cu picior inalt.

Forța Inerției

Scoateți o foaie de hârtie.

 Haideți dom Profesor

 O foaie de hârtie am zis

 Dom professor, da’ ce-am făcut?

 Nici nu ne-ați anunțat! 

 Asta e idea. Să vă obișnuiți cu lucrurile neanunțate. Știți toți lecția, ați făcut tema nu? 

 Da dom professor, dar nu suntem pregătiți psihic pentru o lucrare. 

Psihic zici ah?

 După o oră

 Ionel 1. 

 1? Nu-I correct. Doar încercam să înțeleg mai bine problema. 

 Gata? Hai că mai avem un sfert de oră. Va arăt că vă trebuia doar un sfert de oră să parcurgeți toate 3 exercițiile. Nu e de mirare că Toma a terminat primul.

 Dom professor, dar Toma e cel mai bun la cifre și fenomene. Nu se pune. 

 Ionele văd că nu ți-a ajuns unul acela, îl vrei în catalog? 

 Nu dom' professor. 

După alte 15 minute

 Dom professor oare puteți să ne dați drumul puțin mai devreme? 

 Dar de ce? Aveți treabă acasă? Sunteți ocupate?

 Ah nu doar că.. 

 Chicoteli multe. 

 Doar că ce? 

 Știți dumneavoastră Înger Sălbatic începe la 6. Și dacă dumneavoastră ne dați drumu la 6.30 nu prindem decât sfârșitul. 

 Aha cine se uită la Înger Sălbatic de aici? 

 6 mâini de fetițe ridicate. 

 Și voi ce faceți când ajungeți acasă? 

 Eh noi suntem băieți, nu ne uităm la prostii. Ne jucăm quake până nu mai putem. 

 Dom professor, dar dumneavoastră nu v-ați uitat niciodată la telenovele? 

 Punem pariu Gia că iei 10? Iei 10 în acest test. Ai mintea aprigă și iute. Telenovelele acelea sunt prea simple pentru tine. 

Da dom professor. 

Dom professor, dar de ce trebuie să învățam atâtea forțe? 

Mihai văd că o iei pe urma lui Ionel.  Când sunt bătăi în curtea școlii și cineva primește un pumn’

Ah vreți să spuneți cum a luat bătaie Adrian de la F săptămâna trecută în fața școlii de la unii de a 9 a care veniseră în vizită? 

Nu știam, sper că e în regulă, ați anunțat securitatea școlii?

Eh n-a pățit nimic grav știți și dumneavoastră ce se întâmplă în curtea școlii

Vorbim după oră, acum să zicem că un puști de a 9 a l-a lovit pe Adrian de la F în obraz. Știai că și obrazul lui Adrian l-a lovit înapoi pe puștiul acela cu o forță egală? 

Eh dom professor, cum să lovească obrazul înapoi. Nu l-ați văzut și d-aia. Era rupt. La pământ. A venit doamnă de bio, i-a văzut și i-a gonit că altfel…

Dom professor Înger Sălbatic dom professor 

Hai duceți-va. Data viitoare vorbim despre inerție, deși nu știu ce o să va învăț că voi știți totul despre asta. Sunteți experți, clasă a 6 a e toată într-o inerție.  

 Chicoteli. 

 Va salutăm Dom Profesor! 

prea scurte

De câteva zile mi se scurge orașul pe gât și pe umeri cum li se întinde rimelul pe chip adolescentelor fugite în lume. 

Decembrie crește sub picioarele mele. Se întinde peste noi.

Plapuma mi-e scurtă. Ciorapii scurți, Tramvaiul scurt și prea bătrân pentru decembrie. 

Mai nou ți se citește Bucureștiul în obrajii, îmi zice mama de lângă sobă.  

Intre 100 de picioare

M-am născut acum 320 de zile doar cu 3 picioare. A fost o dramă în familie. Poate dacă mă nășteam în Africa nici nu băgau de seamă, dar eu m-am născut într-un parc din Europa. Poate de aceea părinții mei s-au hotărât să mă încalțe. Copiii m-au poreclit imediat. În 5 zile de la naștere am fost trimiși în lume. 

Lumea, în cazul meu, rezervația de la periferia Vienei era așa cum sunt lumile în general- înspăimântătoare. În prima zi am plâns și nu m-am mișcat din loc nici macar un centimetru. Frații mei porniseră imediat. Erau grăbiți să ajungă, Dumnezeu știe unde. Pe de alta parte, eu nu voiam altceva decât să stau la umbra unui copac și să ingurcitez tot. 

Într-o zi m-am ascuns într-o frunză. Mi-a plăcut și m-am hotărât să îmi fac culcușul acolo. La putin timp după. un dăunător din neamul nostru, dar cu mai puține picioare și cu antene mai multe mi-a mâncat culcușul fără nici o greutate, fără să îi pese măcar că m-a dărâmat din pat.  Ca urmare a trebuit să aplic pentru câteva favoruri, așa că din luna în luna plăteam cu sucul propriu din spinare câte o râma sau omidă, după caz, ca să primesc câte un petic de frunză aruncată prin cine știe ce coclauri ale rezervației.  Așa mi-au trecut primele 2 luni din viață si pana la urma s-a intamplat. M-am trezit într-o dimineață și am văzut miracolul nașterii. Corpul meu îmi năștea încă un picior. Aveam 4. Pe lângă cele 100 ale fraților mei nu erau multe, dar pentru mine erau minunate. M-am încolăcit și aproape că m-am otrăvit singur când am încercat să îmi sărut propriul picior. Era minunea pe care o așteptasem.

Problema mea acum era cu ce să îmi încalț și acest picior. Nu puteam să merg cu 3 picioare încălțate și cu unul desculț. Am fost la bancă, dar ei nu creditează decât pentru frunze. Am mers la vecina din copacul de lângă, dar n-a avut cu ce să mă ajute, căci păsările nu se încălță niciodată. Cică auzise de la un cocostârc de un motan încălțat, dar asta de mult când era copil. Vecina mea semăna putin cu mine. Era diferită de restul păsărilor - nu îi plăceau insectele si manca doar verdețuri și grăunțe. Era singura mea prietenă și o chema Mara. 

Mara a murit repede, mâncată de o vulpe. Atunci am învățat să plâng. Când plâng tot ce e viu în jurul meu moare. Auzisem că noi avem puterea asta asupra pământului să îl facem sterp, dar nu crezusem până atunci. Era ca și cum tristețea mea trecuse de noroiul și de pietrele de la suprafață și se îmbibase adânc spre miez. La contactul cu miezul probabil s-au curentat reciproc, altă explicație nu am, iar miezul s-a cutremurat și pe o rază de 1 metru a stins tot, in timp ce tristețea mea a rămas acolo înțepenită pe lângă miez cred, căci eu mi-am revenit instantaneu. Mara murise, dar lăsase în urma ei un cuib. Pe care I l-am invadat. Era mult mai bine decât să plătesc lunar dări către omizi și râme prea zgârcite și econoame.  Când am ajuns ușa era deschisă. Am găsit un bilet pe masă si era chiar pentru mine. Tomiță, găsești lângă grăunte și fân un pantof. L-am făcut special pentru tine, ți-am luat măsurile în noaptea aceea când erai prea amețit să mai urci pe frunza ta. M-am încălțat și a doua zi mi-a mai crescut un picioruș. Era al Marei. 

 Deja aveam 5 picioare, eram pus pe fapte mari. M-am hotărât să folosesc frunzele luate de la bancă drept încălțări. Îmi luasem mai multe în spinare căci trebuia să plec. Eram prea singur în zonă această a rezervației. Aveam doar doi veri ce nu vorbeau cu mine, însă îmi mâncau toate frunzele și deși aveau multe picioare și antene, între ele erau goi, prea goi pentru gustul meu. 

 

Am pornit spre nord. Am călătorit 8 zile jumătate până ce am ajuns într-un loc lângă apa. Nu mai văzusem atâta apă până atunci. Cei din neamul meu strâng apa pe ochi și apoi așteaptă nopți întregi să îi pătrundă. Mi-am luat două piciorușe și le-am înfipt în apă cu forță.  N-am să uit niciodată senzația aceea.  Rece. Plină. Fără tel, fără grabă să ajungă undeva. Era acolo pentru picioarele mele. Ea asta știa să facă. Să fie apa pentru picioarele mele. Nu mi-a fost de ajuns și am mai înfipt două. Mi-am lăsat unul singur afară, să mă ajute să realizez că nu visez, să fiu readus la realitate măcar printr-un picior, căci apa are tendința asta, să ne fure picioarele și tot ce e între ele. 

 Am poposit într-o zonă populată de furnici. Erau simpatice, muncitoare și ușoare.  Mi-era greu să mă decid pentru una singură, dar până la urmă m-a ales ea. M-a luat în cămară subterană, unde m-a întors cu picioarele în sus și încet cu antenele ei ce îmi păreau că seamănă cu niște fire dintr-un ghem de lâna, aspre și ferme, cu antenele ei mi-a mângâiat fiecare picior. A ales într-un final unul singur pentru a-l conduce spre torace. Fără să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine între timp și-a deschis abdomenul, părea că își săpase o groapă acolo, în care cu antenele mi-a ghidat piciorul ales. Când piciorul meu era înăuntrul ei deodată abdomenul s-a pietrificat și mi-a retezat cu totul piciorul. Am leșinat de durere. A doua zi îmi crescuseră încă două picioare în loc. De rușine că mă ranise, Amalia, căci așa o chemă pe minunata doamnă a nopții, mi-a încălțat ambele picioare noi într-o scoarță de copac pe care o păstra special pentru noaptea nunții ei. Era totuși fericită că supraviețuisem. De obicei toți mureau la contactul cu abdomenul ei deschis. Revăzuse scenele de o mie de ori în cap și nu înțelegea ce îi determină pe toți să termine așa. Murind chiar la contact. “Ai să îți amintești de mine Tomiță, ai să le povestești nepoților tăi despre mine?” “N-am cum Amalia. N-am să-mi prind nepoții căci cei ca mine trăiesc maxim un an. Am să fac în ultimele 5 zile din viață câteva ouă cu o femelă din neamul meu, dar mai întâi să o gasesc”. 

Atunci mi-am dat seama că frații mei de fapt nici nu erau conștienți de graba de care dăduseră dovadă după primele 5 zile de viață. Cele 100 de picioare aveau propria lege și îi duceau către ele. Am hotărât să mai stau o vreme cu Amalia. Era o viață minunată. Ea muncea toată ziua și îmi aducea fix ce îmi place mie din pământ. Era plină de viață și riguroasă. Nu trecea o noapte fără să îmi rupă câte un picior. Echilibrul meu interior era extraordinar pe vremea aceea, probabil pentru că aveam 6 luni deja, căci la fiecare picior rupt, alte două sau uneori 3 creșteau în loc. Era uimitor cum Amalia mă transforma într-un mascul. O făcea fără greutate, o făcea la fel de natural cum căra grăuntele în cămara subterană. Era în firea lucrurilor. În firea ei să îmi rupă picioarele, dacă nu reușea să mă omoare, în firea mea să mă regenerez. Într-o seară m-am gândit la Mara. În seara aceea Amalia nu mi-a rupt nimic. M-a lăsat lângă scoarța de copac să plâng. I-am uscat jumătate din casă. Mi-a zâmbit fericită a două zi și mi-a mângâiat încet picioarele. Am știut atunci că n-avea să îmi mai rupă nici un picior. Era momentul să plec. Mi-am luat la revedere cum am știut mai bine printr-o inscripție în lemn făcută cu propriile antene. Amaliei reginei nopții i-aș dărui două picioare, dar în schimb îi las un pantof, amintire

 În timp ce cutreieram parcul am realizat că picioarele mele nu se mai odihnesc cum trebuie în pantofi. Am găsit un greiere pe drum căruia i-am dat primul meu pantof, primit de la mama în dar, înainte să mă lase orfan. Mi-a mulțumit enorm. Avea să îl folosească că husa pentru chitara electrică. Un pantof l-am aruncat în apa. Trebuia să ofer o ofrandă și apei, iar restul pantofilor le-am dat următoarelor viețuitoare cu care m-am întâlnit. M-am întâlnit și cu o râmă în drumul meu, dar râmei nu i-am dat nimic.   

Mulțumiri pentru idee lui Andrei un băiețel de aproximativ 5 anișori care și-a întrebat mama cum se încalță miriapozi.

Instrumentul

Mai avea două stații de autobuz. Stătea fix pe roată și simțea cum instrumentul pe care îl purta înăuntrul ei se mișca și el o data cu roata autobuzului. Îi era teamă să nu leșine acolo și să o prindă. Cu orice pret trebuia să ajungă acasă. Mai bine să moară acasă decât în pușcarie.

N-a mai putut și s-a dat jos la prima. A mers pe jos până la alimentara de la Șura Mare. A trecut pe lângă o biserică. S-a închinat repede, așa cum învățase să se închine. Nu sta prea mult în fața bisercii fetițo, atragi atenția. Așa îi zicea mătușa Ana.  Se gândea la sângele ce îi pătrundea fără milă chiloții albi din bumbac și speră să nu își păteze atât de repede pantalonii. Instrumentul se mișcase. Se prăbuși în genunchi. Bine că era 12.00 și nu prea era lume pe stradă. Instrumentul a revenit la locul lui. Era totul bine momentan. S-a ridicat și a mai mers câțiva metri.  Pe stradă, s-a întâlnit cu tanti Tanța. Era la poartă ca de obicei. Nu avea copii, nici măcar un câine nu avea. Era ea și pisica Shiba. A salutat-o repede din cap și a intrat în curte. Nu era singură acasă. "O doamne să nu fie mama acasă te rog” S-a dus la baie și-a luat un lighean și s-a încuiat în dormitor.  Gelu tocmai venise de la cursurile de ospătar. A bătut insistent la ușă până când ea i-a deschis.  Între timp reușise să își scoată instrumentul. Când a văzut-o în cămașa de noapte cu prosoapele pline de sânge sub ea și cu ligheanul lângă pat a vrut să sune imediat la spital. Nu l-a lăsat. Atunci o sun pe mama. Nu. Nu vreau să știe mama asta. Știi ce ar face. Știi ce și-ar face dacă ar afla. Îl sun pe el. Trebuie să fie și el aici. E și treaba lui. Mihai, alo Mihai, vino repede. E vorba de Cristina. Nu pot să îți spun la telefon. Te așteptăm acasă.   

În juma de oră era aproape gata. Atunci a ajuns și el. Gelu stătea lângă ea și tremura.  Când a intrat în dormitor Cristina i-a zâmbit. Ce faci Mihai? Nu trebuia să vii. Cum să nu? Trebuia să mă chemi mai de mult. Trebuia să îmi spui ce ai de gând.  Vrei să mori? Știi că poți să mori, nu? Cristina își pierdu pentru moment cunostiinta. Gelu o stropi cu puțină apa pe față și îi dădu cu oțet pe la nas.  Mihai nu mai zicea nimic.  Mihai du te rog ligheanul la baie. Aruncă tot din el și fi sigur că se duce. Nu vreau să vadă mama. Abia atunci observă și Mihai ligheanul și conținutul lui. Era sânge, mult sânge și o substanță albă, părea lipicioasă. Ființa din lighean părea un mic extraterestru, cel puțin așa cum își imaginase Mihai extratereștrii. Avea capul foarte mare și un trup mic. Fusese în pântecul Cristinei și și-l imaginase copil. Ar fi semănat cu ea. Se apleca și luă ligheanul. Un miros înțepător îi tăie respirația. Cu greu a reușit să arunce sângele și fetusul în wc. A tras apa peste cel ce putea să îi poarte numele. A tras apa cu hotărâre, hotărârea ei. 

Cineva sună la ușă. Miliția.  

In absentio

Se spălase pe mâini. Reușise să clătească repede chiuveta de sânge, iar resturile încrețite de carne crudă și piele  blocate în sită le luă cu pumnul și le aruncă la gunoi. "Sa arunce Crinu gunoiu” N-avea

chef să curețe. Îl aștepta Bibanu pe maidan să joace fotbal. Era antrenamentul lor pentru cupa liceelor. Clasa a 11a B din Șincai trebuia să ia anul acela cupa. Era onoarea lor în joc. Dacă luau cupa se făceau praf. Dacă nu luau cupa tot praf, dar altfel de praf, fără gagici, doar ei ca frații. 

Dăduse și pe la liceu. Trebuia să îl asculte la Economie. Își citise în pauză lecția și copiase tema de la Maria Nătăfleț, colegă din banca a 3 a, care își făcea toate temele. Urma să îi cumpere o bomboană de la cofetărie într-o zi. “O să mă îngraș Mihai, de la atâtea bomboane, numai promise” A luat 7. Trecuse clasa cu 5. Era mai mult decât fericit. Lui Mihai i se dusese vorba încă din clasa a 9a când în prima săptămâna de școală îi rupsese nasul lui Andrei, de la 10 A, un mare șmecher: “Ce e cu mersul ăsta pe tine? Ce te crezi, mare boss? N-ai aflat că pe coridorul asta întâi trec eu apoi astia care sunt cu mine, iar bobocii la curu' vacii, și dintre toți boboci tu, ultimul la rand”  N-ar fi vrut să se bată, dar trebuia să demonstreze că nu era genul care să nu răspundă unei provocări. N-a zis nimic pe moment. L-a așteptat pe smecheras în curtea școlii la 7.30 când toată lumea era în curtea școlii, ultima țigară până să ajungi acasă, unde n-ai cum s-o dai fără să fii prins. Ăla zâmbea tâmp. “Ce vrei mah bobocule? Ai tupeu, tre’ să recunosc.”  I-a dat din prima un cap în gură. Apoi pumni, cum văzuse la taică-su când era mic. Dai și dacă n-a căzut, mai dai și dacă tot n-a căzut, atunci fugi cât te țin picioarele. Singurul lucru înțelept pe care îl învățase de la Nea Dorobantu. 

In metrou din intamplare se intalnise cu Doina, o prietenă din copilărie. El a coborat la Brancoveanu, ea a continuat pana la Aparatori. Ar fi vrut să o fută. Ar fi vrut și ea, dar n-a fost să fie. N-aveau unde. Bufneau în râs amândoi. Se lipeau unul de altul, se înfierbântau și  venea maică-să să îi cheme la masă. Se enervau si pana la urma râdeau iar. 

A mai fumat o ultima țigară în spatele blocului. A urcat 4 etaje pe scări. Nu îi plăcea liftul căci I se părea că în orice moment se poate prăbuși cu el. Ușă de la apartamentul familiei Dorobantu era întredeschisă. El își amintea că a închis-o. Poate o lăsase Crinu întredeschisă când venise de la școală. Ce bătaie avea să capete. Numa’ să îl prindă că “al dracu prichindel e rapid și se strecoară te miri pe unde”. Mihai intră în casă grăbit. Se duse direct în dormitorul pe care era nevoit să îl împartă cu Crinu. Nu era acasă. Se uită la ceas . Era 20.00. Frati-su trebuia să fie de mult acasă. În baie sânge peste tot și ele înșirate așa cum le lăsase, pe mărimi, să le curețe și să le tranșeze apoi, că să aibă maica-să cum să le bage la congelat pentru iarnă. “Crinu. Crinu ieși dracu de unde te-ai ascuns. Câtă bătaie meriti n-ai idée. Iesi de unde esti si capeti doar un sut in cur. Atat. Iesi acum. Atat iti spun” Trecu rapid și prin bucătărie. Ignoră cu desăvârșire biletul de pe masă, știa deja  ce zicea  “Mihai, intarzi. Pune tu masă, vezi că e tocană de cartofi în frigider și ai grijă de Crinu  să își facă temele, mamă, să nu îl lași să se culce fără temele facute”. 

Copilul familiei Dorobantu dispăruse intr-o zi de joi,chiar pe 24 septembrie. Îl căutase peste tot. Pe la scările din apropiere, sunase la vecini sau la colegi cu care Crinu se mai jucase. Se dusese la magazin, la tanti Tanța de la 2 care îi mai dădea prăjituri din când în când, să îl păcălească să îi fie putin cate putin nepotul care îi murise innecat. Lu’ Crinu îi plăcea jocul, mai ales când primea negresă în schimb.   

 Era deja  22.00. Maică-sa probabil era și ea pe drum. Ce să îi spună? Ce să facă între timp? Si-a gasit de lucru. A dus gunoiul . In ghena copilul dispărut pe vine tremurand si plangand. Copil de 12 ani jumate, aproape bărbat, după spusele lui Nea Dorobantu’, când era îndeajuns de treaz să încropească o frază inteligibilă. L-a luat în brațe. L-a dus în pat. “Nu mai pot să merg la baie. Nu mai vreau să fac pipi. Nu mai vreau. O să fac pipi la ghenă. Jur fac pipi doar la ghenă. Nu mai vreau.”€Hai culca-te că mâine dimineață te trezesc mai devreme, să facem teme. Nu mai vreau Mihai, nu mai vreau în baie. Pute.”  L-a lăsat așa repetând.  S-a dus în bucătărie și și-a aprins o țigară. Să îl prindă.

Trebuia să le ia pe primele 2 să le curețe de pene. Apoi tranșarea era floare la ureche.

Suna cineva la ușă. Maică-sa avea chei. Știa cine e. Lăsă să sune de câteva ori, apoi fără chef deschise ușă. Mai multe găini de tăiat.  Le fura de la ferma unde muncea din când în când.  Isi urma traseul obisnuit: se ducea direct în bucătărie să își aprindă o țigară. Apoi la o țuiculiță.

Mihai îl ignoră, băgă pentru ultima oara capul la frate-su în cameră. Era liniștit. Adormise.

Urma noaptea și curățenia în baie.