Tristețe de șopârlă

Trebuie să merg acolo și trebuie să o iau și pe Mara. N-aș vrea să îl cunoască, dar nu am cu cine să o las, Gabriel e în delegație și nu se întoarce în timp util, iar mama trebuie să vină și ea, doar e vorba de mama ei. O să fim Noi și el. 

 Am auzit-o pe mami vorbind la telefon cu mamaie. Plecăm chiar azi la ora 14.00. O să stăm 3 zile. Mamaie mi-a povestit totul despre cum e la țară, dar eu n-am fost niciodată, n-au vrut să mă ia nici măcar când a murit Tataie Batranu€'. « Ce să caute copii la înmormântare?» dar eu aș fi vrut să mă duc. Cred că și tataie ar fi vrut. Zicea mereu că sunt fata lui preferată și eu ziceam ba nu și a lu' Bui la fel. 

 Doamne ajută. Am pornit. Sper ca Nadia să conducă prudent. Mi-e frică de fiecare dată când mă urc cu ea la volan. Ia toate gropile, nu ca Gabriel, dragul de el, care conduce perfect. Câtă treabă o să avem și ce mă dor picioarele. Și mă doare și inima, mă doare numai când mă gândesc la mama și la netrebnicul ăla. Dar ce aș putea să fac mai mult? I-am zis să vină să stea la mine, la București. Stăteam amândouă și vedeam noi cum făceam. Aveam grijă una de alta. A venit. A stat 2 săptămâni și n-a mai avut stare. Într-o zi mi-a zis « Reto, eu nu mai pot. Plec. Nu sunt făcută să mă trezesc la 5 dimineața și să mă fac că dorm ca să nu deranjez. Nu mai pot să nu aud cocoșul și nici să n-am unde să ies în curte. Mă duc la mine acasă și în plus, Marin e singur. Mă sună în fiecare zi și mă roagă să merg acasă. E copilul meu » 

I-am spus Nadiei să mă aștepte, dar n-a vrut. Se încăpățânează tot timpul când e vorba de familia ei. E bunica ei, dar că se duce să facă curățenie mâine sau luni când mă întorc eu, ce diferență e ? Zice că îi e frică să nu moară între timp. Să nu moară cum a murit taică-su cu un an în urmă și ea nu s-a dus să îl vadă, că avea un proiect urgent la birou, prea ocupată pentru el. Cred că o să poarte refuzul ăla cu ea mereu și o să mi-l arunce mie în față de fiecare data când o rog să prioritizeze diferit. Familia mea în sus familia mea în jos, deși acum noi suntem familia ei,€“ Mara și cu mine. La mine nu se pune problema așa și nu e vorba că nu îmi iubesc părinții, dar ne-am distanțat în timp. Ne vedem de două ori pe an și așa e bine, căci ne bucurăm să ne vedem, chiar apucăm să uităm de ce ne certam mereu, înainte să plec de acasă. Apucăm să ni se facă dor unii de alți și plecăm peste două zile, e rețeta perfectă, fix înainte ca butoiul căruia i-am pus capacul strâmb să răsufle cu toate frustrările vechi, alea pe care le țin ei la păstrare acolo în pivniță. 

  « Mara, tu să ai grijă de pământul nostru. O să fie pământul tău într-o zi» Așa îmi ziceau tataie bătrânul și Bui când veneau în vizită la Bunica. Dup-aia începea tataie batranu' să îmi povestească cum când culege via pământul vibrează și îi spune povești ca să mi le spună mie noaptea la culcare.  Am plâns că nu m-au luat atunci când a murit. Am plâns că știam și că m-au păcălit. Nu vroiau să îl cunosc. Credeau că o să mă sperii de el, dar nu știau că eu sunt mare, eu nu mă mai sperii de monștri, doar de aia de seară ce se ascund sub pat,ăia pe care nu îi vezi și te trag de picioare noapte când te duci să bei apa, dar în rest nici unul nu mă mai sperie. 

Mereu l-a iubit mai mult pe el.  Doar mama-mare mă iubea pe mine mai mult și se mândrea, zicea mereu că semăn cu ea, că am spiritul ei și că îl port în împletitura de la păr. D-aia nu m-am tuns mulți ani. Numai Bucureștiul m-a făcut să îmi desfac spiritul, să îl răresc și să îl las prin nu știu câte frizerii de cartier că ajunsesem să lucrez în Fabrică, unde norma era să fii cât mai sleampada, cu mâini rapide și ochii plecați. Doamne ajută să ajungem repede și să conducă fata asta a mea bine. 

 Curtea era pustie. Am intrat ca la noi acasă. Câinii pe care îi hrănisem cu pâine uscată, copil fiind  «Fetita și Negrutu» au murit demult. Nu tu găinile, porcii, animalele, nu tu zarva de altădată. Tăcere și cumva tăcerea asta mă ataca fix în stomac, ca o lovitură de cuțit,fără mișcări complicate, direct acolo în capul pieptului. 

Au venit în sfârșit. Am sunat de săptămâna trecută și sorumea asta nu s-a grăbit deloc. Mama moare și ea fluieră. E și mama ei. Au venit și acum vor să facă curățenie. Foarte bine.

Știa că nu mă poate bate la șah, mă învățase tataie să joc și în fiecare vineri când tataie era la Partid, mă obliga să joc șah cu el, la început m-a bătut, dar după vreo două veri am început să îl bat. Îl băteam pentru că îmi făcea așa plăcere să văd cum găsea scuze, cum îmi zicea că mă lăsase să câștig să îi văd sclipirea aia de ură, căci nici măcar unei fete de 13 ani nu putea să îi țină piept. Îmi dădeam seama că mai mult mama îmi insuflase teamă asta de el, căci ea se temea de el.  Mă jucăm în livada de pruni din spatele casei și când venea el din sat mirosind de la o poștă a țuică și țigări ieftine, mă striga mama și eu știam ce trebuia să fac, mă duceam în camera din spate, mama intra și ea cu mine și ne încuiam amândouă în cameră. El venea bătea la ușă. Eu stăteam cu spatele lipit de ușă să îi simt pumnii. Mă pregăteam pentru momentul care avea să vina într-o zi, în care aveam să deschid ușa și să… nu știam exact să ce, dar visam la momentul în care aveam să deschid ușa.

  Am fost până în deal la vară-mea să vorbesc pentru un preot, barbata-su e var primar cu preotul din sat. Nu vrea să vina. Auzi și tu ce ți-e cu popii ăștia. Nu vrea să vina că nu e el preotul Dragichestilor.  Mi-a zis că  Marin a adus un preot din alt sat pentru mama și că el nu vrea să vină și punct. N-a vrut cum n-a vrut nici la tata să vina. Ne-a făcut Nebunu’€ăsta de rușine în tot satul și popilor le e frică de el, îl cunosc de nebun. Și de tăticu le era frică. Bine tuturor ne era frică de tăticu, Dumnezeu să îl odihnească.  

 Am intrat în bucătărie cu Mara. Ea vroia să se ducă să inspecteze curtea. Am lăsat-o, deși mama a protestat. N-aveam de ce mă teme și nici Mara. Am intrat în camera bunicilor. Mirosea îngrozitor. Soba era rece. Mama era în spatele meu. Cred că îi era teamă să intre. Inițial am crezut că nu mai era nimeni în cameră. Apoi m-am uitat mai atent la pat. Era cineva sub cearceaf. Era acoperită cu totul. Mâinile au început să îmi tremure. Mama a început pe loc să jelească. Am împins-o afară. Nu puteam avea grijă și de ea. Am închis ușă și m-am dus lângă pat. Am stat acolo câteva secunde. M-am gândit la femeia care mă învățase să mulg caprele. M-am gândit la femeia de sub cearceaf și ceva mă împiedica să ridic cearceaful.

 

Aia mică nu înțelege de vorbă bună. I-am zis să nu meargă în spate. I-am zis că nu are voie la grajduri. I-am zis. Și ea ce face? S-a dus acolo. Am țipat normal. Nadia mi-a aruncat o privire și sorumea ce să facă m-a blestemat, cum știe ea, în barbă. Apoi toate trei vroiau să umble în ladă să spele tot și să rearanjeze. Le-am zis să le pună așa cum le-a lăsat tata. Aia mică nu ascultă. Ea le aranjează cum vrea ea. N-are nimic, le aranjez eu cum le-a lăsat taticul. Au umblat și în dulap. Au umblat peste tot. Eu nu mă supăr. Nu mă supăr, dar trebuie să le aranjeze cum le-a lăsat taticu’. Taticu’ s-ar supăra. Sunt sigur. 

Când eram mici și nu înșiram tutunul repede cum ne învățase el, ne dezbrăca la pielea goală, în curte acolo și punea furtunul pe noi. Apoi își scotea cureaua, căci se întorcea de la Partid, era mare om tata în sat, Șeful Gospodăriei Agricole și mergea numa’ cu pantaloni buni cu tiv ca la oraș. Aveam urme pe fund și pe spate o săptămână. Când începea să dea, mama se uită la noi din pragul bucătăriei. Nu îndrăznea să pledeze. Știa că ar fi încasat-o mult mai rău ca noi. Se uita cu ochii ei mari albaștri prin noi, nici nu cred că ne vedea. Se trezea când terminam și primul la care venea era Marin. Îl lua în brațe îi ștergea ochii de lacrimi, îl sprijinea să se ridice, iar mie îmi zicea într-o doară « Reta, hai și tu să te șterg și să dormi » Acum mămicii din pat îi ard tot ochii aceia care văd prin noi. 

 Am ridicat într-un final cearceaful să îi văd fața. Avea un ochi vânat. O furie nebună m-a cuprins. Un nod în gât. Nu mai puteam respira. Tremuram cu totul. Deodată a deschis ochi. M-am speriat puțin. Apoi m-am dus și am luat-o de mână. Am acceptat viața cum acceptasem și moartea, ca pe un fapt divers.  Zâmbeam amândouă. Bui avea buzele uscate. În bucătărie am găsit-o pe mama pe scaun, cu ochii în lacrimi jelind în continuare După ce a băut apa, parcă își mai revenise. Cine știe cât stătuse fără apa. Ne-a întrebat dacă l-am văzut pe Marin. I-am zis că nu și că foarte bine că nu l-am văzut că de data asta nu mai scăpa basma curată. S-a întristat imediat, mi-a luat mână și mi-a zis A« Nădi nu e nimic pe lumea asta altfel decât trebuie să fie. Marin este așa cum este și e al meu și îi pare rău. Eu n-am de ce să îl iert, dar te rog să nu va certați » A intrat Mara val vârtej pe ușă, dar când a văzut-o pe Bui s-a oprit brusc. Zi saru-mână i-am zis. « Sarumana » Bui a zâmbit și a închis ochii. Le-am dat afară. Am dezvelit-o și am descoperit că nu fusese schimbată. Noroc că adusesem pampersi. Am rugat-o pe Mara să îi caute în geantă și pe mama să caute un lighean și săpun de casă să o spălam. Mama abia se mișca se simtea și la ea vârsta. Se simțeau orele alea lucrate în picioare la fabrică, bolile de după. Am spălat-o cu greu. I-am pus la foc o supă de pui. Bucătăria nu mai părea folosită demult. Între timp a venit. Mi s-a părut fericit de-a dreptul să ne vadă. S-a speriat când a văzut ușa dintre bucătărie și camera în care era Bui deschisă. S-a repezit în cameră și a pus cearceaful la loc, peste corpul încă viu al mamei sale. 

Mama m-a trimis repede la culcare. Am rugat-o să mă lase să o văd pe Bui singură, dar Marin care între timp venise în casă, nu m-a lăsat. A venit și el cu mine. Bui nu prea putea vorbi. M-am dus la culcare. A două zi, înainte să mănânc m-am dus la Bui. Era acoperită de cearceaf. Nebunu o acoperea, noi o dezveleam. Bui a deschis ochii. Mi-a zis A«Stii când eram de vârsta ta mă trezeam înaintea caprelor, mă duceam le luăm de cornițe și le mulgeam. Pe vremea aia eram una cu pământul. Nu uită Mara, Nu uită pământul asta.A» L-am găsit după casă, plângând. Nu m-am apropiat de el căci mi-era teamă. Striga din când în când A« mămico nu, mămico nu A» Atunci am vrut să îl iau de mână să îl duc în camera lui Bui, dar m-a strigat Bunica să intru în casă, că e ora mesei. Bunica plânsese. Mama încerca să se țină de program. Mama mereu are un program. Și-a scos listele, le-a pus pe masă. Își luase cu ea sorțul albastru cu inimioare, pe care eu și tati i-l dăruisem de ziua mamei. Mi-a părut bine. Am îmbrățișat-o. M-a sărutat fugitiv pe frunte, cum face când se grăbește să plece la birou și m-a trimis la masă. Era preocupată. Bunica a ieșit afară în curte. S-a îndepărtat de casă, dar tot o auzeam. A început să jelească. Jelea oltenește, de morții morților noștri. Bui era bine în camera de lângă. I-a dat mama supă și eu am luat-o de mână și Bui mi-a strâns mâna. De ce plânge toată lumea?   

Au trecut trei zile, mâine dimineață plecăm. În fiecare noapte am dormit cu ușile încuiate, cum dormeam când eram mică. N-a bătut nimeni la ușă. Într-o noapte când m-am dus la WC l-am zărit în Livadă. Culegea prune scofâlcite de pe jos și le îndesa în buzunarul pantalonilor. Era desculț. Mi s-a părut că plânge. I-am strigăt să nu o mai acopere cu cearceaful. S-a făcut că nu mă aude. A rămas stană de piatră. 

 Au venit vecinii și ne-au adus două găini vii să le luăm cu noi. Le-am mulțumit și am pornit la drum.Am rugat-o pe Nadia să oprească. Am făcut cei câțiva pași până în curte. El era cu ea în cameră, în sfârșit îi dăduse cearceaful jos, era în genunchi lângă pat și se ruga. L-am rugat să iasă, dar a refuzat. Sorumeo pleacă, ți-ai făcut treaba. Așa crezi tu netrebnicule, așa crezi tu nenorocitule ce ne-ai distrus casa și averea. Dacă te-ar vedea tăticu te-ar omori mă, te-ar omori cum o omori tu pe mămica. L-am văzut că o acoperă pe mămica cu cearceaful din nou deși ea vroia să-mi spună ceva și ieși în curte. Ies după el. Îi strig din suflet nebunia, singurătatea mea și a lui. Îi strig și îl blestem. El cade în genunchi în fața mea și își înfige mâinile în țărână. Nu zice nimic.   

Când mi-am luat la revedere Bui mi-a povestit cum s-au cunoscut ea și tataie batranua€™ și ce bărbat frumos fusese el. Mie nu mi se păruse frumos deloc, din contră, cum îl știam eu pe tataie batranua€™ cu chelie în vârful capului, cu nasul mare și plin de negi, era urât, dar nu i-am zis lui Bui. Mi-a strâns mâna, nu m-a lăsat să o iau în brațe. Mi-a zis să mă rog pentru ea și să vin când o să fiu mare și o să îmi aduc aminte să îi duc zambile la cimitir și dacă e să dau unei femei sărmane vreodată ceva, să dau lapte de capră și să mă gândesc la ea. În mașină am stat la bunica în brațe. N-am plâns, deși aș fi vrut. N-am putut să plâng mult timp de atunci încolo, nici măcar la înmormântare n-am plâns. Eram tristă. O tristețe cum n-am mai simțit niciodată, o tristețe care e că șopârlele alea pe care le vânam , în părculeț cu Vio cel mai bun prieten al meu de la bloc, le aduceam în casă și ele își făceau imediat culcuș că le căutai zile întregi și nu le mai găseai, deși mama încercase toate trucurile posibile. Pleacă înapoi la casa lor din parc, așa mi-a zis tati. 

 

 Au plecat. M-au lăsat în treaba mea. Trebuie să mă grăbesc să termin până nu fac iar pe mine, că n-are cine să mă mai spele. A dat cearceaful jos..