Cu Talpile in Marea Rosie

Locuim intr-un sat la marginea Yemenului, unii vecini glumesc spunand ca traim pe malul Marii Rosii. M-am nascut intr-o vara cand femeile Yemenului se plimbau in talpile goale prin case si se plangeau de seceta, de lipsuri si de dureri de spate. Femeile Yemenului susura, cum imi imaginez ca susura izvoarele si cum stiu ca susura din cand in cand marea. Marea Rosie poarta in ea insemnele feminitatii noastre. Cand eram mica, aveam vreo 6 ani nu intelegeam de ce fratele meu Othman avea voie sa iasa singur sa se joace prin sat, sa alerge fara sa aiba vreo noima si sa se intoarca doar cand venea tata acasa ceea ce se intampla doar pentru rugaciune, fie Muhammed Profetul binecuvantat si cand mancam cu toti – mama si eu intr-o parte a mesei, iar tata si Othman in cealalta parte a mesei- partea luminata.

Tata nu se uita niciodata la mine. Mama zice ca asa e normal. N-are de ce sa se uite la mine, caci eu am sa plec din casa lui curand si in schimbul meu o sa primeasca bogatii caci nororcul e ca si noi suntem instariti si o sa ceara multe bogatii pe mine. Si trebuie sa ma bucur, caci asta il bucura pe el si tot ce il bucura pe tata e mare lucru. De obicei Othman il bucura cand ii arata ce a mai invatat, cand ii recita din Coran, desi tata nu stie ca eu recit mult mai bine si mai clar decat Othman. Incerc mereu sa il invat si pe Othman insa el nu are rabdare,  ii e greu sa stea locului, vrea mereu sa faca ceva si cel mai mult ii place sa fuga si sa se plimbe pe bicicleta pe care a primit-o de la tata cand a implinit 8 ani. Este el cel ce va pastra onoarea si numele nostru. Asa zice mama. Desi ea isi aminteste si de numele ei, care e altul, de numele tatalui si al fratilor ei, pe care nu i-a mai vazut de 10 ani, de cand a devenit sotia celui mai bogat om din sat, atunci avea doar 14 ani.

Cand m-am nascut mama era sa moara. A salvat-o Allah. Cand s-a nascut Othman avea aproape 15 ani si era sa moara si atunci. Ea zice ca a salvat-o dorinta de viata si iubirea pentru primul nascut. Eu nu cred. Eu cred ca a avut noroc. Mama ma iubeste, dar ma iubeste cu o tristete enorma in ochi. Ma iubeste dar nu vrea sa ma tina prea aproape. Mereu zice hai hai, lasa iubirea caci trebuie sa te inveti singura. Trebuie sa te inveti tu cu tine si atat. Are putina scoala.  A facut primele clase si apoi a renuntat caci a trebuit sa se mute cand cu casatoria. Se uita si ea cu mine prin carti, dar tata o cearta mereu si ii spune cartea pe care trebuie sa o stii tu este Coranul. Este singura carte de capatai. O data mama i-a raspuns cu un citat din Coran “ Femeile, ce ne poarta copii, ele trebuie sa stie carte  caci ele ne educa copii” Tata s-a intors spre noi, a zbierat sa iesim si noi amandoi copii am luat-o la goana spre curtea din fata si pe masura ce ne indepartam auzeam cum mama se izbea de peretii camerei.

Mama si-a purtat Niquab-ul si in casa aproape 2 saptamani. I-am vazut intr-o seara chipul, caci am intrat in camerele ei cand se schimba. M-am cutremurat. M-am oprit in usa si cand m-a vazut m-a certat si m-a dat afara. Mi-a zis ca data viitoare va folosi nuiaua din camara, caci ea nu creste fete necuvincioase. Si eu am plans. Othman a vazut ca plang si a venit sa ma consoleze. I-am zis si lui. A plans putin si el, apoi si-a sters lacrimile si a zis: “Uite ce ma faci sa fac… Eu sunt barbat si ma iau dupa tine care esti menita sa fii slaba. Cred ca a gresit. Mama a gresit si asta i- a fost pedeapsa.” Othman n-a mai vorbit cu mama o saptamana. Mama plangea caci Othman era un baietel atat de dulce si de bun. Era darul lui Allah catre ea si catre tata si nu intelegea de ce este asa de suparat. Apoi Othman a uitat. Caci el uita repede. Eu nu uit niciodata.

Cu mine raman toate imaginile copilariei. Asa mi-o amintesc si Anusha. Anusha este fiica prietenului lui tata. E doar cu 4 ani mai mare ca mine… poate parea o diferenta mare, dar ea era asa de copilaroasa mereu vroia sa ne jucam si era si foarte dragastoasa. Nici nu simteam diferenta de varsta, si ea si eu eram singurele fete nascute in familie si simteam acea singuratate pe care ne-au impus-o chiar mamele noastre de mici. Anusha nu facea parte din familia mea, insa era mai mult familia mea decat oricine altcineva. Ea imi stia frica de Allah, frica inradacinata in invatamintele din Coran, ea imi recunostea tristetile neobisnuite pentru o copila de 9-10 ani si totusi obisnuite pentru noi. Ne jucam prinselea prin casa si saream in pat pana cand veneau fie mamele fie matusele noastre sa ne certe. Eram copila, cand eram cu ea era singurul moment in care puteam sa fiu copila. Anusha venea pe la noi in fiecare duminica. Se aseza pe coltul patului si imi spunea Sami Sami azi am sa iti spun un secret… si de fiecare data imi povestea un vis de-al ei cu multi copii ce se jucau in parcuri modern, cu fete imbracate in blugi, fete ce le vazuse ea la verisoara ei ce locuia departe departe si venise in vizita. Intr-o zi Sami, intr-o zi am sa ma imbrac si eu in blugi si am sa alerg prin parc si am sa ma dau in leagan…si am sa te iau cu mine Sami. Ai sa vii cu mine. Si visa. Era o visatoare. Eu intelegeam chiar si atunci copii fiind ii intelegeam visele, pentru ca I le si impartaseam in mare parte. Doar ca in mine frica de Allah era mai mare. Nu imi permitea sa visez departe.

Eu stiam ca scopul meu e de-al bucura pe tata si apoi de-al bucura pe viitorul meu sot. Anusha era un copil frumos, cu ochii mari si negri cu parul lung. Intr-una din zile a venit la noi si n-a mai vorbit. Nici macar cu mine nu mai vorbea. Scotea cuvinte de complezenta, era cuviincioasa, isi tinea ochii in pamant. Aveam 12 ani atunci si o cunosteam déjà. Stiam ca ceva grav se intamplase. A fost ultima data cand am vazut-o pe prietena mea Anusha. Am auzit zvonuri de la matusile tatei cum ca fusese maritata cu un mare reprezentant guvernamental, ce avea vreo 45 de ani. Erau toate incantate si mormaiau “Daca ar avea si Samira noastra asa noroc… ce viata ar duce ea”. Cat de ciudat ca n-am simtit nimic ascultandu-le vorbind. Nu eram suparata, indignata, nu eram nici macar trista. Devenisem. Devenisem un adult si ma conformasem la aceasta noua stare.

Singura data cand ma regaseam era cand eram la mare, cand eram la mare cu Othman. El era singurul care parea sa traiasca cu adevarat in familia noastra. El era cel mai dulce copil din lume. Noi ceilalti deveniseram de mult. Pe tata nimic din viata noastra de familie nu il multumea. Mama plangea. Era singurul ei mod de a se descarca, plangea mult si pe zi ce trece se uratea. Din femeia frumoasa si iubitoare ce mi-era mama devenea si ea incet incet o umbra ce se prelingea usor intre camerele casei, ce iesea rar si zambea tot rar, doar vreo boacana de-a lui Othman o mai scotea din starea asta caci il certa asa cu tandrete in glas si cand venea si se uita asa cu ochii mari la ea, zambea cu drag. Iar eu stiam ca doar el o mai trezea, de aceea incercam sa il tin prin casa, sa il tin pe langa ea.

Intr-o zi cand abia implinsem 14 ani s-a intamplat. Am ascuns o perioada. Incepusem sa ma gandesc la o modalitate de scapare. Imi placea scoala, imi placea sa citesc si o convingeam pe profesoara mea sa imi dea mereu alte carti cu imprumut. Alt secret de-al meu. Secrete pe care le-as fi putut impartasi doar cu Anusha. Insa ea disparuse. Mi-o imaginam in coltisorul de lume araba in care locuia ca pe un fel de mama, mai tanara, cu prea putine bucurii, prea putine pentru spiritul ei liber, spiritul ei de copil. Ma invatasem sa nu plang. Niciodata nu plangeam. Cred ca era singurul lucru care ii placea tatei la mine.

La scurt timp, mama mi-a descoperit secretul. Nu stiu cum. Cateva zile nu mi-a zis nimic. Apoi a venit si m-a luat la ea in camera si mi-a dat un lantisor. Era lantisorul pe care il purta in ziua in care m-am nascut. Mi-a zis ca trebuie sa imi iau viata in piept. Ca trebuie sa fiu curajoasa. Si sa nu ma impotrivesc, caci voia lui Allah e voia lui Allah.  Purtam in piept o tacere sumbra. N-am zis nimic. M-am conformat inca o data. Apoi a urmat logodna. Urma sa ma casatoresc cu un barbat de 30 de ani. Era totusi tinerel si matusele ziceau ca e si frumos.

Cantau femeile in casa si mama se entuziasmase si ea. Othman era singurul care se intristase deodata. Intr-o zi mi-a zis : vedeam cum pleaca surorile prietenilor mei, dar nu credeam ca o sa pleci si tu. Nu credeam ca o sa te lase tata. Nu vreau sa pleci caci tu ai mereu grija de mine, fara tine echilibrul dispare. A fost singura data cand mi-au dat lacrimile.  Mi-am imbratisat fratele si n-am zis nimic. Avea sa fie bine. Avea sa fie un barbat bun. Poate aveam si eu sa dau peste un barbat bun. Aveam 14 ani cand am plecat din casa parintilor mei. Aveam 14 ani cand mi-am cunoscut sotul.

Marea Rosie pastreaza secretele feminitatii noastre. In Marea Rosie ne scufundam din cand in cand talpile si zambim. E singurul nostru moment de intimitate.