Motiv

O sală plină de străini. O scenă.  Un microfon pe jos, în mijlocul scenei.  În viață avem un singur drum. Pe această scenă nu. Iau microfonul în mâini și zâmbesc. Nu mai tremur. Nu îmi mai e teamă. Toate acestea seamănă cu motivația unui actor, însă într-un fel este și motivația mea. 

Scriu pentru că simt foarte multe lucruri, nu știu dacă mai multe sau mai puține ca alții, însă simt nevoia aproape fizică de a mă exprimă într-un fel sau altul. Am ceva de spus și e modul cel mai natural în care o pot face.

Scriu pentru că mi-e teamă că voi fi uitată, că acele cuvinte pe care le port zi de zi la gat, ca pe un accesoriu se vor evapora o dată cu mine.

Scriu pentru că sunt plină de defecte. Sunt de un egoism feroce pe care social îl maschez aproape perfect. Scriu pentru că în scris defectele mele devin armele mele și nu mi-e rușine cu ele, nu mi-e teamă că cineva o să le “descopere”.

Scriu pentru că atunci când nu scriu, mă simt rău.