Imi plec genunchii unui Dumnezeu pe care multi nu-l recunosc si pe care uneori il ratacesc in atele incalcite ale spiritului meu. Imi fac o cruce mare in fata unei Biserici. De ce? pentru ca asa m-a invatat bunica mea cand aveam 2 ani jumate. De ce? pentru ca asa imi vine. E natural. De ce? pentru ca de fapt mi-e teama. Mi-e teama de ce mi s-ar putea intampla dupa. Mi-e teama de ce mi s-ar putea intampla cand va trebui sa trec de cele 24 de vami inspre celelalte lumi si cand va trebui sa ma zbat si sa spun nu nu, eu sunt fiica cea ratacita, insa niciodata n-am uitat sa ma inchin, sa imi plec genunchii si sa imi inchid ochii. Eu sunt fiica cea ratacita, dar priveste dovada, inger ingerasul meu, priveste dovada, pe data x si pe data y, m-am inchinat si am tinut post si am mers si mi-am spus pacatele sarutand sutana.
Sunt ipocrita o vedeti voi toti ingeri ai pamantului, ai apelor si ai cerului, dar nu suntem noi toti intrucatva ipocriti?
Genunchii imi cad la pamant pentru ca am teama si credinta. Genunchii imi cad la pamant pentru ca decid sa ii las acolo. Am atatia prieteni atei. Am atatia prieteni certati cu Dumnezeu... parca il vad pe Arghezi scriind Psalmi zbierand din cand in cand spre cer si tremurand si razand. Nu e usor sa te certi cu Dumnezeu. Ce faci daca el e chiar acolo? Ai tu forta sa te masori cu el? Ai tu forta sa te ratacesti de tot? nu. Eu nu am. Poate din prea mare teama, poate dintr-o speranta copilareasca, dintr-o dorinta ca Prietenul meu pe care il port mereu in suflet, caruia nu reusesc sa ii dau un chip si pe care il simt rar, dar il simt, ca EL exista. Daca exista? Daca el chiar exista? cum am sa ii explic eu gandurile mele egoiste? cum am sa ii explic eu genunchii aruncati cu greutate la pamant? cum am sa ii explic eu teama ? dar daca EL exista, nu trebuie sa explic nimic. El stie si sa speram- EL iarta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu