duminică, 30 septembrie 2012

Secret Society

Dansez singura, cu oameni langa mine. A trebuit sa ma ridic, talplile picioarelor ma gadilau si inima imi batea putin mai tare. Canta la acustica si canta "Half". M-am ridicat si m-am pozitionat in spatele bancii de sunetisti.

In prima linie, Sunetistu' (pe care il mai vazusem la un concert mai demult) si inca un nene, presupun eu destul de important, toti cu coada la spate si echipati pana in dinti cu casti si alte minuni. Se inregistra. Am cantat cu ei, cu el. Doar ca din cand in cand inchideam ochii si nu mai eram acolo, in spatele domnilor sunetisti ci eram intr-o curte cu trandafiri abia infloriti, tot intr-o seara de septembrie, cantand dezacordati cat ne tineau plamanii, cantand si "Half" si tinandu-ne in brate si de mana, pastrand in suflet fiecare dintre noi  promisiunea acelui concert, acelui moment. 

Dansand acolo, mai degraba leganandu-ma de pe un picior pe altul, m-a incercat si o usoara senzatie de "batranete". Langa noi, la masa de langa noi erau ei, cei ce semanau cu noi, acum cativa ani. Pusti ce pareau de liceu, de fapt erau de facultate, cu prietenii stranse sau mai putin stranse, cu tigari scrumate in scrumiera si cu berea in mana dreapta, ei ce isi protejeau prietenele tinandu-le de mijloc si erau Ele cele ce dansau si se zbantuiau, sareau ca niste mingiute, poate ca nepotrivit, poate neritmat, dar atat de tineresc si natural. Erau ele si erau ei. Eram si noi o data asa, poate nu asa, ca nu fumam si nu beam, dar eram cam asa, zbantuite si nepasatoare.

Acum eram asa, dar nu mai eram asa. Ma aflam la masa lui Andrei, mereu ma voi afla la masa lui, dar n-am stat in picioare tot concertul cum faceam inainte, pana ma dureau picioarele de atata topait. Am stat jos, am conversat si m-am simtit bine, dar eu eram la masa copiilor adulti. Ma ridicam cand pur si simplu ma napadeau emotiile. Cantam, dar mai incet si ma leganam, linistit, incet si sigur. Au fost mai multe bis-uri. Baietii nu mai puteau, dar Ei, cei tineri mai vroiau si normal, vroiau tot caci simteau ca pot tot. Si eu ma gandeam ca e al doilea concert, in a doua seara, ma uitam la ea cu ochii frumosi si ingrijorati caci stiam ca ea e si mai ingrijorata... atatea chipuri dragi si atatea alte chipuri ce lipseau. 

Dupa ultimul bis... a cantat "It's my life".

Zvapaiala mea si-a facut loc printre degetele picioarelor mele leganate, prin reverul acelei conversatii adulte, printre cele doua pahare de vin baute si printre prietenii mei prezenti si absenti, mai ales printre cei absenti. Imi era dor si saream singura ca o nebuna. Imi era dor si ma uitam la masa si zambeam si eram recunoscatoare, cati oameni dragi si buni si aproape. Si ma intorceam spre ei si eram eu, cea zvapaiata, cea saritoare, cea nelinistita, eram eu si ea, cea care fusesem. Si ma gandeam la dansul acela aproape fara sens, invartit si saritor, pe care il impartaseam Noi  si ma gandeam cat de in siguranta si cat de bine ma simteam prostindu-ma asa, zvapaiata.

Erau ochii ce-i cautam mereu, ochi albastri in care ma opream ca sa imi aminteasca... iar ei mai mereu imi zambeau. Si ei ma stiau asa si zvapaiata cum eram o data.

Au terminat. As fi plans. Mi-a venit de multe ori sa plang. Eram mandra.

Nobody's Hero, era acum eroul unei sali intregi. Se cuvenea sa ii spun cat de frumos si cat de mult mi-a placut. N-am putut. I-am spus doar- a fost super! El a ras. Cred ca stia. Asa cum eu stiam fara sa imi spuna ca a fost nemultumit ca coafeza l-a tuns putin mai mult decat vroia el. 

Friend's will be friends. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu