De ce "mici" oameni din China sunt mai "mari" ca restul lumii?

Am trait mereu in Romania, cu exceptia ultimului an. Cand oamenii din jurul meu pomeneau cuvantul " chinez" de obicei o faceau cu un zambet pe buze, facand "misto " de filmele chinezesti, de accentul lor, de limba lor, de inaltimea lor si de... ei bine ...sa spunem alte elemente care dupa cateva sticle de bere ajung intr-un fel sau altul intr-o conversatie intre tineri prieteni, cel putin in anumite conversatii. Totusi lasand asta in urma, cred ca singurul lucru despre care romanii nu glumesc referitor la cultura chineza este mancarea chinezeasca si cultul muncii pe care il au atat de bine inradacinat. Cand ma gandesc la oamenii care gandesc asa, cand ma gandesc la marea de oameni care ma asteapta acasa si care mare spumega de glume mai mult sau mai putin serioase la adresa lor, imi dau seama ca eu sunt norocoasa pentru ca eu am avut un mic telescop si am folosit telescopul acesta sa pandesc o mica sau mare comunitate de chinezi, un telescop al mintii si al retelelor sociale poate. Sunt norocoasa pentru ca la o scara foarte mica am putut sa imprumut mici elemente ale culturii lor. Ei au sa cada si se vor ridica. Ei au sa cada si pentru multi va fii ca si cum n-ar fi cazut, pentru ca Lao a spus intr-o carte cu putine pagini, a spus de ce sa plangi pentru ceva ce inainte nici nu a fost acolo? de ce sa plangi pentru ceva ce deja stii cum sa traiesti fara? Cred ca daca privim asa lucrurile, singurul lucru pentru care suntem indreptatiti sa plangem sunt parintii si bunicii nostri, pentru ca ei au fost mereu acolo, pentru ca nu stim cum sa traim fara. Este o filozofie de viata. Prietena mea, Yuni mi-a zis ca sa imi exemplifice acest concept- Look Moda, if I am here with you eating this dinner, I accept it and I am happy, but if tomorrow I can't eat it again, why to be sad, when yesterday I did not even knew that I could eat this dinner today with you." Mi-e greu sa inteleg cum anume sa nu ma agat de oameni sau de lucruri. Inteleg conceptul, il inteleg si cred in el cu anumite rezerve, dar cred in el. Totusi, cum anume se poate sa ai ceva pentru mai mult de cateva luni, sa fie al tau, sa tii la el, poate chiar sa il iubesti si apoi sa nu fii trist, sa te inveti pe tine insati sa dai drumul, sa accepti, poate sa fii trist dar nu deprimat, sa dai drumul fara sa fii furios fara sa iti ridici mari intrebari, fara sa iti faci tot felul de scenarii in cap despre cum a fost, ce am facut, ce n-am facut sau ce ar fii trebuit sa fac. Cu siguranta, daca chinezii pot pune filozofia asta, macar 10% din ea in practica, cu siguranta sunt mai "mari" ca restul lumii, si au un cap deasupra mea si a celor ca mine.